Maria Be a expus la LC Foundation – Centru de Artă Contemporană – “Wishes for Japan/ Dorinţe pentru Japonia”- zecile de portrete ale copiilor asiatici putând fi vizionate până la 30 iunie 2011. Mesajele lăsate de vizitatori pe origami-urile integrate în expoziţie vor fi trimise în Japonia. Andra Rotaru a dialogat cu Maria Be despre rolul artei în slujba atenuării dezastrelor, şi despre solidaritatea de care suntem capabili să dăm dovadă în situaţii critice, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Tot mai multe evenimente culturale îşi leagă mesajul de catastrofa recentă din Japonia. Expoziţia ta, Wishes for Japan/ Dorinţe pentru Japonia a încorporat şi o componentă interactivă, mesajele vizitatorilor, înscrise pe modele de origami fiind trimise, la încheierea expoziţiei din România în Japonia. Cum crezi că se poate schimba situaţia din Japonia, ce se poate face prin artă, astfel încât să poată fi evitate astfel de dezastre?
Dezastrele probabil că nu pot fi evitate. Dar felul în care ne raportăm la ele, felul în care reacţionăm este totul. Am fost foarte impresionată de demnitatea de care au dat dovadă japonezii, de felul în care şi-au asumat întreaga nenorocire. Pe de altă parte, atunci când se întâmplă aşa ceva, simţi un imbold puternic de a ajuta, de a face ceva, de a contribui într-un fel, de a arăta că îţi pasă. Arta are puterea de a atinge inimile şi de a hrăni sufletele, ea poate oferi accesul la un nivel de conştiinţă mai înalt şi, cine ştie, poate că prin aceasta, chiar pot fi evitate dezastrele…
Ai avut modele reale de copii japonezi în momentul în care ţi-ai ales tematica expoziţiei?
Tematica expoziţiei nu mi-am ales-o eu. Eu am început să pictez, pentru că nu puteam altfel. Ideea expoziţiei a venit mult mai târziu.
Atunci când am văzut fotografiile apărute pe diferite site-uri de ştiri, am simţit o dorinţă foarte puternică să pictez acei copii. Pe unii i-am pictat ca atare, de exemplu copilaşii cu sticla de apă, sau cei cu măştile pe faţă, sau cei aflaţi printre dărâmături, pe alţii i-am ales din imagini mai vechi şi i-am aşezat în contextul peisajului post-dezastru. Totuşi, toate aceste alegeri au fost spontane şi intuitive, nu am lucrat după un anumit plan.
De ce ai ales copiii? Cum te-ai simţit după ce ai înţeles sensul obsesiei care te îndemna să-i pictezi?
Am ales să pictez copii, pentru că aşa am simţit, aşa simt. Este modalitatea de expresie care îmi este cea mai la îndemână. Deşi aproape toată lumea crede asta despre mine, nu am sentimente materne faţă de copiii pe care îi pictez. E cu totul altă relaţie. Îi percep ca pe nişte prieteni, ca pe nişte tovarăşi a căror prezenţă mă onorează. Îi admir şi am încredere în ceea ce au de spus. Eu ştiu mai multe despre viaţa de zi cu zi, dar ei ştiu mai multe despre lucrurile care nu se văd. Ei ştiu că dorinţele contează, şi ei ştiu cum să creadă că se pot împlini.
„Dacă am fi trăit în alt secol, veştile ar fi ajuns la noi târziu, iar copiii noştri ar fi citit despre ele prin cărţile de istorie. Dar trăim timpuri în care totul se întâmplă „live”, iar vecinătatea s-a extins la nivel planetar.”, ai scris în textul curatorial. Dată fiind proximitatea spre care ne îndreaptă tehnologia contemporană, suntem mai responsabili sau ar trebui să fim mai deschişi faţă de ceea ce se întâmplă în afara „teritoriului” nostru? Se poate vorbi de o globalizare a suferinţei, în astfel de cazuri?
Eu cred că da. Dar tocmai pentru că este inevitabil, acest lucru va aduce cu sine o transformare la nivelul conştiinţei, care să ţină pasul cu dezvoltarea tehnologiei. Altfel, cum ar putea inima unui singur om să poarte povara suferinţei întregii planete?
Ce crezi că va aduce nou această expoziţie, în traseul tău artistic?
Nu ştiu. Nu m-am gândit. Vom vedea.
Expoziţia a fost integrată Nopţii albe a galeriilor. Cum s-au raportat vizitatorii la ceea ce le-ai prezentat?
Din câte am văzut, mulţi au rezonat cu ideea. Cred că am reuşit să-i fac să simtă că un gest pornit din inimă, oricât de mic ar fi, poate însemna ceva.
Ce va urma?
Vor urma cele două proiecte care erau deja în plan înainte ca „Wishes for Japan” să … „se bage în faţă”! Nu ştiu cu care voi începe, poate că voi lucra în paralel. Unul a pornit de la un vis pe care l-am avut la începutul anului şi e legat de moarte, sau mai degrabă de interpretarea ei. E posibil să-l numesc „Beyond the Veil” – „Dincolo de voal”. Cel de-al doilea este legat de viaţă, de un anumit aspect al ei, imaginile îmi sunt foarte clare, dar încă nu are un nume, sunt sigură că totul va veni la timpul potrivit.