La Editura Dacia XXI, în colecţia “Poeţi contemporani”, a apărut volumul „Criză şi melancolie” de Gellu Dorian, cu o postfaţă semnată de criticul literar Vasile Spiridon.
“Indiferent de registrul adoptat – al imponderabilului ori al concreteţei -, exerciţiul imaginativ al, lui Gellu Dorian. trădează un amestec de umilinţă şi orgoliu care duce la însingurarea pe „insula nimănui” a eului liric stăruitor în iluzie şi încrezător în himere. Poemele, trecute prin vama solitudinii, au tonalitate difuză, ceţoasă, scrise ca pentru sine, cu teama de a nu fi speriată inspiraţia. Credinţa în structura orfematică a cuvântului, care pare a se răstigni eristic („Un acoperiş plin de îngeri, un pustiu sub cer,/ doar cuvântul ieşit pe fereastră ca un bărbat/prins în adulter/ spintecă bolta şi se răstigneşte pe cruce iubit. „) îl determină pe poet să se confeseze psalmodie, direct cerului, aşa cum se întâmplă în amplul poem, dus până la limitele unui volum, Singur în faţa lui Dumnezeu (2001). Interogaţia etică se săvârşeşte pe calea mântuirii, deoarece aici mitul însuşi al transfigurării reprezintă un proces de convertire morală. Existenţa, căreia poezia („bobul de cristal”) îi conferă deopotrivă fragilitate şi consistenţă, e conectată la sursele afectivităţii şi aşezată sub semnul imperativelor morale.
În majoritatea versurilor din volumele Poeme introductive (1986), In căutarea poemului pierdut (1995) ori Poesia mirabilis (1999), e reiterată ideea că poema nu se oferă galateic celui care o modelează. La rândul lui, poetul există ca o fervoare şi o consecinţă a uimirii poetice, el trecând necondiţionat de la starea contemplativă la ipostaza dependenţei creatoare, în condiţiile în care scrisul nu se înstrăinează de proiecţia concretă, „poesia mirabilis ” îşi este sieşi condiţie, ideal de temeinicie şi de autoritate, Poetul – singurul sacrificat autentic, de altfel, în spaţiul poemului – se simte predestinat menirii lui, pe care o justifică şi o apără în numele trăsăturilor identitare comune cu ale poeziei. El îşi exprimă nu atât natura umană, cât condiţia de fragilă trestie poetică, imaginativă şi participativă, care vede în vers nu un instrument de autoflagelare sau, dimpotrivă, un fel de desfătare în supralicitări „yogine”, ci un prilej de expiere şi renaştere în poem, de damnare provocatoare de suferinţă.
Credinţa în instituirea orfică, unul dintre puţinele repere stabile într-o societate tot mai deprimantă, este roasă de conştiinţa deşertăciunii şi de ironia consolatoare şi amară. Poezia rămâne expresia vulnerabilităţii sacrificiului de sine, a eului apăsat de conştiinţa gestului primordial bibliogenezic, a unui summun textual al lumii. Departe de a servi ostentaţiei livreşti sau vătuirii febrilităţii existenţiale, cartea reprezintă pentru Gellu Dorian un agent al acuzării utilitarismului, arghirofiliei şi amestecului cu altceva decât cu starea poetică. Existenţă aparte printre cei „fără gloria greierului în faţa furnicii”, poetul găseşte satisfacţii simbolice în afara pragmatismului relaţiilor sociale unde opulenţa face bună pereche cu obtuzitatea sau cu impostura. Şi culegerea de piese de teatru Caţavencii (2001) militează în acest sens. Oraşul, teritoriu al dezesenţializării umane, infestează fiinţa cu virusul crizei de identitate, o suită de vizite la New-York permiţându-i autorului să se definească în funcţie de sorgintea sa ca un gest reflex defensiv comis împotriva ivirii unor surse insolite în activarea imaginarului (Un poet la New York, 2002).
Interesat de apusul modernităţii şi de intrarea liricii în vârsta postmodernă, Gellu Dorian abordează fără cochetării gratuite elegia, conceperea volumului Elegiile după Rilke (1993) dovedindu-se a fi tot atât de interesantă ca şi aceea a poemelor în sine, astfel încât intertextualitatea îşi găseşte centrul de gravitaţie în propriile texte „satelit”, capabile să dovedească o conştiinţă artistică şi să creeze o viziune poetică proprie. Ca şi la ilustrul precursor, misiunea poetului este de a se dedica unei existenţe solitare şi mărturisitoare, departe de zgomotul mundan, cu scopul de a-şi clarifica, în liniştea confruntării directe cu şinele, crezul artistic. Autorul brodează propriile elegii în variaţiuni pe temă după decalogul Elegiilor duineze, care, mai mult decât un model, constituie prilej de admiraţie, fără a împiedica rezolvarea personală a interogaţiilor rilkeene. într-o vreme în care intertextualitatea ia de obicei forma parodiei superficiale, Gellu Dorian. este original prin sinceritatea devoţiunii cu rol purificator în propriul discurs.
Gellu Dorian ştie să regizeze acute explozii imagistice prin notaţii nemediate de subterfugii livreşti. Starea poetică, posedând capacitatea originară de a „comunica” întreg cuprinsul lumii fenomenale, încearcă să surprindă momentul desfacerii lumilor şi al timpului, al condensării şi al încâlcirii emoţiilor, inclusiv al unui erotism difuz, „în absenţa iubirii”, se pronunţă divorţul estetic de lume cu „poeme golăneşti” luate drept alibi. „Trage la ţintă, cât încă tânăr pierzi vremea printre femei/ de duzină, cât trupurile lor în valuri te poartă-n/ naufragiul visat, cât încă-ţi stă-n putere să poţi renunţa/ la ele ca la nişte cărţi de joc trişorul. ” „Infernul migrator” este supus voinţei clarificatoare, în măsură să descifreze tainele oricărei nedesluşiri, amendată dubitativ, cu toate că fiorul metafizic îşi face simţită prezenţa. Poeziile nu sunt rodul unei stări de exacerbare a sensibilităţii ce resimte acut opresiunea formelor realului. Nimic nu determină alunecări abisale şi căderea în depresiune sau angoasă, visul nu devine coşmar. Versurile lui G.D. marchează un răstimp de răgaz şi detaşare, atunci când se încearcă, din partea eului liric, pe un ton de glossă, o retorică a echilibrului.” (Vasile SPIRIDON)
