Joi, 2 iunie 2011, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (27 mai-5 iunie 2011), Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” lansează la Centrul Cultural Habitus (Biserica Romano-Catolică – intrarea din Piaţa Mică), ora 11.30, următoarele volume: “Eugène Ionesco (Eugen Ionescu) pe scenă, în România”, ediţie îngrijită de Florica Ichim, studiu introductiv de Doina Modola; „Avangarda rusă – dramaturgie”, antologie şi traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru; „Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează” de Oltiţa Cîntec (în prezenţa autoarei). Cărţile vor fi prezentate de George Banu, Sorin Alexandrescu şi Ion Parhon.
“Eugène Ionesco (Eugen Ionescu) pe scenă, în România”, ediţie îngrijită de Florica Ichim, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu”
Albumul reconstituie pentru prima dată – cu ajutorul materialelor de arhivă disponibile (adesea incomplete, afectate fie de trecerea timpului, fie de nepăsare): cronici, fotografii de spectacol, articole semnate de creatorii înşişi – destinul pe cât de inegal, pe atât de spectaculos al dramaturgiei ionesciene pe scenele din România.
Într-un remarcabil studiu introductiv – Eugen Ionescu şi reteatralizarea teatrului românesc –, Doina Modola observă că, pentru o scurtă, dar fastă perioadă de racordare a fenomenului teatral autohton la circuitul european, „cele două momente-cheie ale radicalizării expresiei scenice româneşti le-au constituit dramaturgia şi doctrina lui Bertolt Brecht şi, poate mai mult chiar, creaţia ionesciană”. Analizele sale dovedesc că toate cele şase spectacole realizate în teatre bucureştene în intervalul 1964–1968 (Rinocerii, Cântăreaţa cheală, Regele moare, Scaunele, Ucigaş fără simbrie, Victimele datoriei) au consolidat curentul de reteatralizare a teatrului românesc, îndeosebi prin lecturile regizorale inovatoare şi polemice semnate de Lucian Giurchescu şi Valeriu Moisescu. Devenit indezirabil pentru regimul ceauşist, Ionescu va reintra în repertoriile noastre abia la începutul anilor 90, când doi dintre cei mai originali regizori ai momentului, Mihai Măniuţiu şi Tompa Gábor, au montat la Cluj antologice spectacole cu Lecţia (Teatrul Naţional din Cluj, 1991) şi Cântăreaţa cheală (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, 1992).
Pe lângă paginile ample rezervate premierelor din ultimele două decenii semnate de aceştia, precum şi de Vlad Mugur, Victor Ioan Frunză, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Kincses Elemer, Dominic Dembinski, Ion Lucian, Horaţiu Mălăele, Beatrice Bleonţ, Theodor Cristian Popescu, Ion Sapdaru, Tino Geirun, Andrei Mihalache, Grigore Gonţa, Gelu Colceag, Bogdan Ulmu, Laurian Oniga, Ion Ciubotaru, nu sunt uitate, în cuprinsul volumului, spectacolele radiofonice cu piese ionesciene realizate în special din 2000 încoace.
Editat cu prilejul inaugurării pe 26 noiembrie 2010 a Centrului Cultural „Eugen Ionescu” din Slatina, albumul prezintă, în plus, o serie de documente definitorii pentru relaţia dintre dramaturg şi oraşul său de baştină, locul unde a luat fiinţă, în 1991, Societatea Culturală „Eugen Ionescu”, iar ceva mai târziu, un teatru cu un ambiţios repertoriu ionescian asumat de regizorul Mihai Lungeanu şi alţi câţiva artişti entuziaşti.
„Avangarda rusă – dramaturgie”, antologie şi traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu”
Antologia Avangarda rusă – Dramaturgie apare în seria „Eu, tu, el…. şi Istoria“, coordonată de Florica Ichim la Editura Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu”. Volumul include texte scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms, Igor Terentiev (toţi – jertfe ale terorii staliniste), Velimir Hlebnikov, Igor Bahterev şi Vladimir Maiakovski. Pentru o înţelegere mai bună a specificului avangardismului rus, un grupaj de manifeste şi texte programatice completează piesele antologate. Dosarul de imagini de la sfârşitul volumului familiarizează cititorul cu activitatea scenică a autorilor şi cu destinul lor încheiat atât de abrupt în anii represiunilor politice dirijate de Stalin.
Născut în Republica Moldova, poetul, prozatorul şi traducătorul Leo Butnaru este o voce remarcabilă a spaţiului literar românesc de azi. A publicat până acum mai multe volume dedicate (neo)avangardelor din spaţiul est-european (îndeosebi rus şi ucrainean), tălmăcind cu expresivitatea unui creator autentic proză, poeme şi piese de teatru.
„Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează” de Oltiţa Cîntec, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu”
„Am avut ocazia să asist la o parte din repetiţiile pentru Uriaşii munţilor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, ocazie care a devenit şansa de a descoperi, ca observator extern, maniera de lucru a lui Silviu Purcărete. (…) Desigur, oricât de atent şi de pătrunzător eşti, nu vei reuşi să descifrezi în totalitate mecanismele atât de complicate şi de fascinante ale creaţiei. Dar când e vorba de un artist ca Purcărete, care are o semnătură puternică, poţi structura un crochiu în privinţa stilului său de lucru. Acest crochiu m‑a interesat şi l‑am schiţat din mai multe linii: alegerea unui text, dramatic sau literar, tratarea lui scenică, echipa de realizatori, lucrul cu actorii, spaţiul, muzica, luminile, organicitatea viitorului spectacol. Asupra acestor direcţii mi‑am concentrat analiza, fiecare devenind capitole şi subcapitole. Pe lângă observaţiile şi consemnările directe, material documentar mi‑au fost o bibliografie de referinţă, cărţi şi periodice, declaraţii directe ale câtorva dintre cei cu care Purcărete a colaborat şi colaborează îndeaproape. Adiţional, am inserat şi precedentele mele referiri la montările sale, precum şi lista spectacolelor sale de teatru şi operă.
Lucrarea aceasta nu este o monografie de regizor – Purcărete are încă multe de spus în estetica spectacolului teatral – nici una de spectacol, mai ales că Uriaşii munţilor nu a reuşit cariera lui Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele ori Phaedra.
“Privirea care înfăţişează” nu e exhaustivă, nu oferă un portret complet, ultim al poeticii regizorale, o poetică implicită, exprimată prin intermediul mizanscenelor semnate şi detectabilă ca atare. Am considerat potrivit acest titlu întrucât privirea aruncată de Silviu Purcărete operelor care îi atrag atenţia şi lumii în general devine o privire care, prin spectacol, arată şi celorlalţi. Regizorul relatează vizual şi sonor, prin imagine şi, secundar, prin cuvinte, impunând o semantică a vizualităţii. Cu o structură caleidoscopică, eseul meu este o uşă întredeschisă spre partea mai puţin vizibilă a creaţiei lui Silviu Purcărete. O parte magică, la care am avut acces şi pe care o ofer şi altora.” (Oltiţa Cîntec)
