Drumul spre liceu trecea întotdeauna prin barul restaurantului Mon Jardin de pe Calea Dorobanţi. Aici, ca de obicei la ora asta, puţin după prânz, mă aştepta profesorul meu de limba română, Aurel Dranga. Mic de statură, cu geantă, păr, urechi, dinţi şi degete, toate maro. Cum nu dădeam deloc pe la orele lui, discutam aici de Cehov, Babel, Preda sau Celine. Tocmai citisem Ingeniosul bine temperat, Dicţionar Onomastic de Mircea Horia Simionescu şi i-am spus: Dle profesor, am dat peste cel mai mare scriitor român. Îi mai zic: O nouă istorie a literaturii române trebuie să înceapă neapărat cu el, pentru că este cel mai bun.
Copleşit de cele spuse şi de citeala Ingeniosului, am simţit nevoia să-l cunosc personal pe Mircea Horia Simionescu. Aşa am ajuns la Pucioasa. L-am găsit în prispa unei case de vacanţă neterminate. Făcea fasole. Am mâncat amândoi în tăcere, el răsfoind pe colţul mesei câteva proze din, ziceam eu atunci, primul meu roman. Vreo zece pagini, cred. Curând a ridicat capul, a turnat un pahar de vin, şi după o pauză bună a început să zâmbească. Privea în gol, undeva peste nişte pini din curte. Am zâmbit şi eu, pentru că ştiam la ce se referă şi-n felul ăsta am rămas prieteni toată viaţa.
Când m-am ridicat să plec, cerul era verde. Da, da, verde. Doar puţin albastru pe deasupra acoperişului. Puţin, nu mult. Da, da, puţin, nu mult. Soarele se iţea doar deasupra gării, aşa, ca un bec. Da, da, ca un bec şi aşa mai departe.
Denis Dinulescu
