Nicolae Breban se retrage din Consiliul Uniunii Scriitorilor din România prin intermediul unei scrisori publice cu titlul „Ruşine, dle N. Manolescu!”

Prozatorul Nicolae Breban a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro scrisoarea publică adresată Președintelui Uniunii Scriitorilor din România (USR), dl. Nicolae Manolescu, prin care îşi anunţă retragerea din Consiliul USR. “Niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească”, a scris romancierul. Nicolae Breban a răspuns, astfel, editorialului semnat de Nicolae Manolescu în nr. 16 al ”României Literare”, în care criticul literar a acreditat ideea că Nicolae Breban a fost ”agent de influență” al Securității ceaușiste. Scrisoarea pe care o redăm integral a apărut şi pe blogul editurii Ideea Europeană (http://blog.ideeaeuropeana.ro/rusine-dle-n-manolescu-367.html).

Am fost tentat, recunosc, să pun un alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat al dtale la cenaclurile literare pe care le conduceai, un jurnalist cunoscut care semna într-un ziar de mare tiraj un text cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi neadevărată titulatura ziaristului; m-am înşelat?, mă înşel?

Da, „amice”, e cam jenant cu ce te ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de vreme; ba, folosind de vreo două decenii revista România literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, numele şi opera unor scriitori de vârf, condamnaţi de comuniştii stalinişti la ani grei de temniţă, terfeliţi după moartea lor, precum poetul Ion Caraion sau, mai recent, marele cărturar, cunoscut şi elogiat pe două continente, Adrian Marino. (Ca şi alţii, scriitori adevăraţi pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a murit de inimă rea, de curând, după ce a vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vag-pompoasă, din care, de aproape un deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, prin persoana actualului preşedinte, de care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta marea speranţă a filosofiei româneşti, G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în coloanele celui mai mare ziar francez, Le Monde!)

Mai nou, dintr-un critic sever şi inteligent, fidel literaturii române şi valorilor ei, ai devenit un fel de măscărici care se preface că îi apără pe scriitori şi biata lor Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe generale şi în valurile unor calomnii „isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind acela că niciodată de aproape un secol de când există Uniunea noastră prestigiul şi importanţa scriitorului român nu au fost mai coborâte în societatea românească. Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, voi scrie şi despre aceasta, când voi avea timp şi voi considera necesar – deoarece, dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi sau nu ai acelor texte semnate de adevăraţii creatori, imitându-i pe unii confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, unde mă aflu, încă departe de capitală.

Printr-un joc nici măcar prea subtil de amestec de adevăr şi de insinuări calomnioase, afirmi cu mină gravă tot felul de prăpăstii, ca să nu le spunem minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav:  calomnii, jumătăţi de adevăruri combinate cu insinuări, cu zvonuri şi cu falsuri la prima sau la a doua mînă. Iată un exemplu de minciună grobiană, de data aceasta, informaţia, o deţii, culmea, dintr-un text al meu, deoarece nu se afla nimeni altul în preajmă care să poată fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, dle N.M., că eu am venit „împreună” cu generalul de securitate Pleşiţă în curtea Uniunii, în primăvara anului ’77, producând „rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, nu am venit „împreună” cu generalul amintit, eu mă găseam deja în curte când a intrat pe poartă Dacia neagră a sus-numitului. Tocmai coboram din biroul preşedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, unde, în prezenţa altor scriitori, tovarăşul D. Ghişe, important acivist C.C., a anunţat că în urma intervenţiei mele şi a lui Nichita Stănescu la secretarul C.C. Burtică, criticul I. Negoţescu, arestat de vreo două-trei zile, va fi eliberat. Acelaşi lucru l-am rugat eu pe generalul amintit mai sus, care s-a întreţinut cu mine vreun sfert de ceas în curtea absolut goală a USR, rugându-l să-i acorde paşaport de plecare din ţară marelui critic. Căruia, furibund – sau prefăcându-se astfel! –  Pleşiţă îi aducea grave învinuiri, dintre care una, cel puţin, apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, Negoiţescu a fost eliberat şi a putut părăsi ţara.

În editorialul amintit termini, afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi „transformat într-un amărât de şoricel ce-şi ronţăia laşitatea în urechea generalului Pleşiţă”. Din îndepărtata şi însorita, calma Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, grav atinsă de o boală auto-imună, am primit zeci de telefoane de la ziariştii zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi „isprăvile” mele – reale sau inventate nu contează prea mult – ziarişti de la care am aflat că singura „dovadă” a „colaborării” mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi o teribil de „infamantă” discuţie la telefon cu acelaşi general pomenit mai sus. Negăsind nici un fel de angajament semnat de mine şi absolut nici o hârtie semnată de mine care să conţină „informaţii” date de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii de voi, harnici şi lacomi de senzaţii „tari”, lacomi să scormoniţi prin coşurile private de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest general. Ba e târâtă şi biata şi sfânta mea Mamă în noroiul dvs., şi câte vreun ipochimen, zis autor literar, se miră că Mama unui romancier se bucură când află că oamenii puterii vor, în sfârşit, să-i publice un volum de circa 700 de pagini, cu vreo două mii de observaţii ale cenzurii, pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu se obstina să nu le ia în seamă, deşi de ani de zile nu avea nici un fel de venit în ţara sa, era scos din manuale şi din biblioteci, text respins de două edituri „fruntaşe” bucureştene, una pentru care a luptat chiar el să fie înfiinţată şi acordată scriitorilor români, condusă de un prozator cu faimă, în vremea aceea extrem de generos retribuit de aceleaşi „instanţe”, care urmau să umple de noroi şi de sudalme  romanul numit Bunavestire, la apariţie, se pare nu cea mai insignifiantă proză a ultimei jumătăţi de secol românesc.

„Şoricel laş” spui, „stimabile”, „ un şoricel” care a reuşit să învingă puterea discreţionară şi grosolană a dictaturii ceauşiste şi să arunce pe piaţă câteva zeci de mii de exemplare ale unui formidabil roman, unic prin originalitatea stilului şi pregnanţa caracterelor, roman în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar sistemul şi personajele acestui sistem, socialisto-comunist. Un „şoricel laş”, căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, gâfâind de emoţie – să-i citeşti în fapt de seară cronica laudativă a unui roman despre care nimeni nu credea că va mai apărea în limba şi literatura română, şi de a cărui apariţie, în cele din urmă, depindea, autorul care sunt, romancier care se întreba dacă să mai întârzie în miraculoasa şi extrem de contradictoria sa ţară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că e o victorie a noastră şi a literaturii apariţia acestui text, iar peste vreun an – eu mă aflam la Paris – aţi luptat, un grup curajos de scriitori, membri ai juriului USR, să-i daţi premiul Uniunii acestui text. La Bunavestire m-am referit.

Dta ai fost atunci pedepsit şi ţi s-a retras semnătura un timp, pentru că mi-ai lăudat cartea, atacată imund de toată presa de partid şi de presa literară a naţiunii; ai fost mândru de această „interdicţie”, de această suferinţă reală, care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se iveşte ceva mai rar. Şi se pare că eşti şi azi mândru de acest moment, ca şi de acel text al „şoricelului laş”, care – ce ciudat – a zidit un munte de proză în literatura naţională. Da, am, până azi, vreo 15.000 de pagini publicate, inclusiv douăzeci de romane, unele dintre ele, vreo şapte, opt sau nouă, declarate capodopere de nu puţini. Nu le mai înşir, sunt ultra cunoscute titlurile şi, da şi prin acestea, noi cei câţiva, poeţi şi prozatori, atunci, în vremuri de mare presiune şi grosolănie a autorităţilor, am învins. Susţinuţi şi de voi, unii critici, printre care te numărai şi mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent şi – uneori chiar curajos – erai!

Dacă eu eram, cum spuneţi voi, excesiv de amabil cu Ceauşescu sau cu generalul său de poliţie, dumneata erai, cum să zic, cel puţin la fel de amabil, de servil… nu cu şefii puterii, ci cu un oarecare politruc-şef, pe nume Ivaşcu, slugă el însuşi a lui Gh. Maurer, complice şi reazăm al şefului statului, Dej, torţionar şi călău al elitei româneşti, culturale, politice şi ţărăneşti. Deoarece acest ticălos şi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui Drăghici, Maurer şi alţii – a torturat, a ucis nu puţini oameni, a organizat cele mai scabroase, cele mai inumane temniţe ale comunismului răsăritean! Dej şi Drăghici sau Nicolski – zis Pantiuşa – de care nu mai vorbeşte nimeni azi, dar toţi au în gură silabele mai noi ale unui dictator şi ale ofiţerilor său care nu se pot compara nici pe departe cu samavolniciile de nedescris, comise de către cei de mai sus faţă de valorile poporului în mijlocul căruia ne-am născut.

Vă uimiţi că eram amabil cu şeful poliţiei şi nu cu securistul din colţ cu care tăifăsuiau şi căruia îi înmânau, bieţii de ei, zeci de autori de toate categoriile, înfricaţi şi zăpăciţi de o molimă care nu se mai termină, aşa-zise „informaţii”? Şi că era şi el, generalul Pleşiţă, „amabil” cu mine şi mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, el se prefăcea amabil deoarece se temea al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar adjuncţii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, mă ameninţau cu bătaia şi cu închisoarea, ca şi pe Goma, dacă „mai continui să mă văd cu reprezentanţi ai presei străine şi să dau relaţii presei străine!”. Vorbind de Pleşiţă, plângându-mă lui, în felul meu, drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate textele, el a promis că va pune el însuşi o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să apară în sfârşit Bunavestire. Şi se pare că a făcut-o, romanul a apărut şi Breban nu a mai fost obligat să-şi ia lumea în cap. „M-a cumpărat” cum a zis chiar şi Goma într-unul din jurnalele sale cam pipărate, da, dar „învins-a Gândul!”, cum mi-ai scris matale, Nicolae, vai, prietene, pe una din frumoasele tale cărţi de altă dată! Cum luptam cu „Fiara” şi cu fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, încărcaţi de funcţii care nu fac nici bine, nici rău nimănui, alţi „şoricei” sau ditamai „şobolani laşi” pe lângă noile puteri, care de vreo douăzeci de ani umilesc şi-i îndepărtează pe scriitori de propriul lor popor, ştergându-le chipul de pe sticla televizioarelor şi retrăgându-se din ediţiile care altădată, chiar şi sub comunişti, erau dedicate valorilor acestei  literaturi. Deoarece, acum valoarea supremă, importată de nu ştiu unde, este „ceea ce se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, artele şi filosofia, psihologia, sociologia, ca şi alte arte umaniste „nu se mai vând”!

Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!

Cu acestea te las, vechi şi părăginit prieten, inflamat azi de idealuri mai „substanţiale”, uimit cum se poate nărui, cum se poate detraca o prietenie, amintindu-mi de cei care ne-au fost cu adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei (Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care totul se vinde. Uneori şi fraţii!…

Nicolae BREBAN

P.S. Cu această ocazie îmi anunţ retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu poate fi vorba de o demisie, nici măcar de onoare, cum se spune, actualul comitet de conducere a breslei  noastre şi nici preşedintele ei nu sunt demni de a primi un asemenea act. Nu, să nu se creadă că e vorba la urma-urmei de o sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile au luat o turnură prea gravă, nu pentru subsemnatul, ci pentru întreaga noastră suflare literară, şi e de la sine înţeles că eu mă retrag din treburile publice ale unei comunităţi care nu ştie sau nu poate să lupte nu numai pentru drepturile şi nevoile imediate, dar şi pentru păstrarea vie a marii tradiţii a Gândului şi literaturii române, cea care a zidit osatura acestei ţări, cea care a ridicat minţile multora şi a dat speranţă în vremuri de restrişte.

M-am mai „retras” şi altădată din „funcţii”, deşi, atunci, în vara lui ’71, când se pregătea cu urale şi angajări entuziaste o ciudată dictatură personală în sânul unei alte dictaturi, cea comunistă, mulţi, din vârfurile culturii, la întoarcerea mea în ţară, întoarcere plină de riscuri incalculabile, m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” mea pariziană. Deşi le spuneam răspicat că „omul acesta”, se ştia de cine vorbesc, nu, nu va distruge cultura românească, prea tânără şi prea viguroasă pentru a fi sugrumată, ci va distruge naţiunea; în temeliile şi în moralul ei! Ceea ce a şi făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la mai puţin de un deceniu de la acea „vară fierbinte” a lui ’71.

Oare, să fiu din nou profet în vremuri tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest rol, adesea incomod şi extrem de riscant, prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei mele literaturi. Române!

Acelaşi,

N.B.

Cluj, de Sf. Paşti, 2011