Ce este mai important – scrisul sau omul care scrie? Întrebarea pare simplistă şi ar putea da, inclusiv unor onorabili cunoscători ai ADN-ului uman, sentimentul că nu merită un răspuns complex. Partizanii dialecticii, acei abonaţi la sentimentul, păgân azi, că scrisul este indefectibil legat de persoana scriitoare despică nodul gordian la infinit în fire ce imită urzeala firească a lucrurilor.
Ultima reşedinţă a omului este un temut ventriloc Large Hadron Collider, fără adresă precisă, în subterana omului ahtiat de cunoaştere de laborator. Însă omul din carne, ca şi personajul aruncat în întregime asupra prăzii sale, care este scriitorul, suportă în egală măsură inclusiv vechiul laborator al răului demiurg, actul vindicativ al unui contemporan cu stofă de inchizitor, acea instanţă individuală răsărită vanitos din credinţa că sigiliul puterii stă în ceara cu care hârtia este înroşită în cancelariile tuturor vremurilor.
Tot ceea ce este autentic în făptuirea de care se învredniceşte „precarul” individ este deopotrivă aclamat şi hulit în conştiinţa unei epoci. Se ştie, epocile sunt perfect sănătoase, doar indivizii fac excepţie. Scriitorul, acest atom indestructibil de configuraţia păpădiei, are avantajul expunerii prin însăşi vocea care poate ajunge chiar în balconul puternicilor zilei. De ce ar deranja o Păpădie, Puterea? Merită cei puternici zgâlţâiţi din visul lor de mărire? După cum sună încă şi azi distihul poetului francez Agrippa d’Aubigne, Les princes n’ont point d’yeux puor voir ces grand’s merveilles, / Leurs mains ne servent plus qu’à nous persécuter – am putea spune că da, se merită. Mâna scriitorului contra mâinilor principilor. Motivaţia scrisului unui astfel de îndrăzneţ care se ia în serios ar trebui să fie însăşi existenţa sa, ca şi o anumită concepţie despre viaţa celor din jur, inclusiv despre viaţa celor demult dispăruţi. Cred din ce în ce mai mult că este relevant, mai ales în epoca noastră relativistă în grad absolut, ceea ce, pe urmele lui Karl Kraus, afirma Wittgenstein: nu pot să trec peste faptul că o propoziţie întreagă poate proveni de la o jumătate de om.
Ca legatar al memoriei celor trecuţi în nefiinţă, scriitorul este o punte între trecut şi prezent, iar unii dintre contemporani simt că şi între prezent şi viitor. În anumite cazuri, aşa ceva devine de neiertat. Atunci când scrie, exilatul de la masa de scris îşi suspendă pentru un timp viaţa. Epuizarea unui scriitor înseamnă uneori, se ştie, şi epuizarea unei epoci. Numai că din când în când, chiar viaţa îl suspendă sau epuizează pe poet, aşa cum i s-a întâmplat lui Ovidiu, detestatul curţii regale de la Roma – pentru un amor inavuabil care azi ar stârni cel mult curiozitatea lui The Sun. Scriind, orice ins cu talent creator suspendă un timp viaţa, aşa cum biologic se înfăţişează ea, dar simte cu delicateţă că viaţa îşi ia la răstimpuri o revanşă dureroasă: îl trimite într-un exil ce poate fi interior sau, mai dramatic, unul explicit, concret.
Cazul marilor exilaţi atrage atenţia asupra acestei încleştări dramatice, doar că astăzi scriitorii de valoare sunt percepuţi, în sensul lui homo videns, ca vedete la târguri şi festivaluri de carte. Odinioară, aceşti mari refuzaţi peregrinau pe drumurile lumii, constrânşi de o forţă mundană să-şi abandoneze temeiul propriei lor vieţi. Încă mai avem, fără nici o bucurie istoric-literară, astfel de exemple în ţări în care scriitorul reprezintă o voce credibilă împotriva dictaturii. Vocea, suflul vital al unei asemenea relicve, pare vătuită tocmai de aroganţa decibelilor epocii publicitarului şi a propagandei, cea care o face să devină aproape inaudibilă, distorsionată, ca în efectul de faiding, când căutăm la radio un post îndepărtat şi exotic. Cu cât sunt mai multe posturi de radio, cu atât unele se aud mai puţin, şi nu neapărat din cauza emiţătorului. Nu este oare şi cazul unora dintre scriitorii contemporani? Anonimizarea vocilor autentice este marele efect de bruiaj al epocii noastre, în care toţi sunt aici – şi destui sunt exilaţi în deşertul unde nu-i aude nimeni.
Dacă orice scriitor adevărat poate fi catalogat drept o conştiinţă vie a umanităţii, dacă sensul vieţii pare a fi bunăstarea şi fericirea fiinţei umane, mobilul acţiunilor unui om al scrisului este, cumva rebel, o luptă continuă cu indiferenţa şi vanitatea instalate în cei care doresc doar plăcerea şi pacea unei vieţi tihnite, într-un joc de zaruri provocat de propria existenţă ca luptă necontenită. Orice scriitor îndepărtat din locul său autentic de puterea vremelnică este exilatul din propria existenţă, călătorul fără odihnă prin propriul scris. Cei care se odihnesc, în viaţă ca şi în scris, au publicul lor – însă şi publicul lor e unul odihnit. Nu ne interesează, aşadar, odihniţii.
Neodihniţii, ca Ovidiu, Soljeniţîn sau Paul Goma, sunt cei care dau măsura epocilor, probând tensiunea vieţii şi a scrisului într-o vârstă a umanităţii. Primul, poet cu faimă la curtea lui Augustus, deşi exilat „lângă a Istrului guri înşeptite”, nu a părăsit niciodată Imperiul căruia îi aparţinea prin educaţie. Tomisul, barbar şi exotic pentru delicatul exilat, era un capăt estic al Imperiului, chiar dacă poetul (şi curteanul) i se plângea persecutorului într-o epistolă că „nimeni, până la el, n-a fost surghiunit în depărtări aşa de mari”. Lumea era pe atunci mult mai strâmtă.
Soljeniţîn, om de reguli matematice, devenit indezirabil puterii aritmetice, a cunoscut puniţiunile Gulagului. Şi unul şi altul sunt prinşi în menghina unor imperii ai căror cetăţeni se dovedesc a fi până la un punct. Ieşit din temniţă, fostul căpitan al Armatei Roşii se întoarce după dezgheţ la Moscova, iar în 1974, incapabil de reeducare, este expulzat chiar în inima Europei, în Germania untului – cu o expresie a filozofului Constantin Noica. În volumul autobiografic „Ca bobul între pietrele de moară”, Soljeniţîn povesteşte şocul expulziei din puşcăria Lefortovo şi gura de oxigen luată la sosirea în micuţa localitate Langenbroich, din inima Westfaliei. Prin grădina, pe-atunci străjuită de un copac bătrân, a casei lui Heinrich Böll, cel care l-a găzduit timp de două zile încordate, m-am plimbat şi eu. Am încercat să-mi închipui ce-şi vor fi spus cei doi prieteni, mari scriitori şi conştiinţe ale epocii lor, ale căror siluete fuseseră surprinse de un fotograf chiar în timpul plimbării. Deşi bucuros că poate respira liber, numai gânduri senine nu-l încercau pe Soljeniţîn. Marele rus spune că era cuprins de un sentiment straniu: cu toate că era liber, nu gusta din libertate aşa cum s-ar fi aşteptat. La întrebările insistente ale jurnaliştilor prezenţi în număr mare (Langenbroich are cu puţin peste 120 de locuitori, iar jurnaliştii din toată lumea erau peste 200!), a refuzat să facă o declaraţie, deşi a „mormăit” câteva cuvinte. Paradoxal, odată ajuns într-o ţară liberă, scriitorul nu voia să repete ce spusese în Rusia, unde, îşi amintea el, dobândise o libertate cvasitotală a cuvântului, numind guvernul şi KGB-ul o „haită de demoni”. Copacul l-am văzut doar într-o fotografie a unui prieten al casei – fusese tăiat, de bătrâneţe, între timp. Cred că asta i se întâmplă oricărui scriitor, indiferent cât de mare ar fi el în trecerea vremii, chiar dacă „tăierea” înseamnă în acest caz exil.
Fiecare dintre cei doi scriitori din fotografia agăţată pe un perete al casei unde am fost acceptat a avut motivele lui să sufere în exilul personal, diferit şi asemănător, să critice puterea ori să ceară clemenţă celor care i-au „tăiat”. Böll a fost prizonier de război al armatei americane învingătoare în WWII, iar Soljeniţîn a căzut în plasa primei sale credinţe. Sentimentele diferă, chiar dacă ambii au suferit pentru faptul de a fi fost fost alungaţi din spaţiul protector în care s-au născut. Expulzaţi din lume, cu tot cu cuvinte. Toţi ştim azi: Ovidiu nu s-a mai întors niciodată la Roma. Drama sa ne pare cunoscută. După un exil de 20 de ani, Soljeniţîn a revenit la Moscova, refăcând invers traseul peregrinărilor prin Gulag – cei 30 de ani ai detenţiei. Memoria lui avea nevoie de o confruntare terestră cu trecutul pentru a putea integra prezentul ce avea să-i deschidă calea spre viitorul imaginat de el.
Există şi un al treilea caz, al unui scriitor român exilat, izolat mai întâi în propria ţară, trăind în prezent un al doilea exil, la Paris, în inima Europei. Bine, veţi spune, dar câte inimi are Europa? Am spus că Soljeniţîn a venit din exilul său intern în Germania, în „inima” Europei. Dar are Europa mai multe inimi? Dacă un scriitor îşi regăseşte acolo libertatea fizică şi de creaţie, atunci avem tot atâtea inimi câte locuri ale libertăţii sunt ale celor care au luptat pentru ea. Este cazul lui Paul Goma, autorul memorabilului manifest adresat autocratului român al epocii sale, unul dintre rarele gesturi ale demnităţii româneşti sub tiranie. Un român nereeducabil. Dar şi autorul multor cărţi în care depune mărturie „ca să nu mai fie liniştiţi călăii, să nu mai fie atât de siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle un cuvinţel”. Acest „cuvinţel” este tocmai bobul dintre pietrele de moară. Cel care face făina atât de necesară pâinii noastre cea de toate zilele. Paul Goma este singular prin destinul de scriitor exilat în Europa: rejectat din spaţiul său matriceal, exilat cu familia din Basarabia căzută sub ocupaţie rusească, autorul celui mai veridic memorial al durerii din România, el este exilatul perpetuu. Poate că acest promontoriu al Mării Negre, binecuvântat de natură şi de zei nomazi, are darul paradoxal de a primi, dar şi de a naşte exilaţi fără speranţă. Când România nu l-a mai vrut pe omul din Mana, Parisul tuturor dezrădăcinaţilor l-a primit, însă doar pentru a se putea izola mai bine în Europa refractară la grozăviile din spatele Cortinei de Fier. Numai că Paul Goma, alungat de regimul comunist, după ce i s-a luat prin rapt politic cetăţenia română, nu s-a mai întors acasă. „Ţara noastră evaporată”, cum i-a scris cândva Cioran lui Noica, nu mai este ţara pe care Paul Goma ar putea s-o primească în inima sa, deşi scriitorului i s-au făcut câteva invitaţii neconvingătoare de întoarcere acasă. Inima lui Paul Goma nu mai bate la unison cu inima României – care nu-l vrea.
Ovidiu a murit, după nouă ani de relegatio, cu dorul de a revedea Roma, Soljeniţîn s-a stins la Moscova, bătrân, apucând să revadă ţara care i-a schimbat destinul. Paul Goma rămâne, de 34 de ani, un apatrid în căutarea ţării interioare, a unei inimi, care să fie, cu o expresie a sa, „pompa noastră cea de toate zilele”, aceea care ne menţine în viaţă. Ca un amănunt, un bob care-i unifică, important pentru conştiinţa morală care coace pâinea spiritului: toţi trei au scris epistole dezamăgite Cezarilor epocii lor. Nimeni nu le-a răspuns. Aparent fără importanţă, aşa ceva are consecinţe pentru o epocă întreagă – nu doar pentru scriitorul exilat de un Ţar vremelnic al provinciei lumii. Exilul scriitorului autentic stă în lipsa de răspuns a lumii, pe care o iubeşte dezamăgit de inadecvarea ei răutăcioasă.
Trei destine asemănătoare şi atât de diferite. Trei inimi ale Europei, pentru care exilul a fost forma subtilă, dar energică, de infarct, pentru convingerile lor morale şi culturale.
Nicolae COANDE
