De curând, a apărut volumul “FEM” de Magda Cârneci, la Editura Cartea Românească, colecţia “Proză”. “FEM” e cartea cărţilor de până acum ale scriitoarei, în egală măsură o carte a iluminării şi una a revelaţiei realului.”, a scris Simona Şora. Andra Rotaru a dialogat cu Magda Cârneci, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre acest volum.
Micile lucruri care ne înconjoară şi par neînsemnate, capătă în anumite circumstanţe puteri nebănuite, ne influenţează sau ne schimbă traseele. Care este rolul memoriei în timpul prezent şi cum îşi exercită forţa asupra întâmpărilor din trecut?
Memoria este încă un mare mister. Amestecată, atotîncăpătoare, ea pare că nu locuieşte doar în spaţiul îngust al craniului nostru, ci noi îi accesăm spaţiul virtual într-o dimensiune care deocamdată ne scapă. Memoria are momentele ei de intensitate, aparte, inexplicabile prin logica simplă a vieţii, dar care infuzează, bântuie prezentul, îi adaugă o adâncime vertiginoasă, ca o cutie de rezonanţă. Momentele astea de o „prezenţă” stranie, aparte, aduc poate mărturie despre ceva esenţial, o posibilitate psiho-spirituală care există în fiinţa noastră profundă şi care merită cunoscută şi explorată. Dspre asta e vorba în romanul poetic FEM.
Se poate vorbi de memorie feminină şi masculină, există diferenţe de gen?
Există în măsura în care circuitele sau nodurile memoriei sunt încărcate, impregnate cu experienţe legate de evoluţia corporală şi psihică a individului uman femeie sau a individului uman bărbat, în drumul lor tipic şi totuşi foarte personalizat, de la copil la adult, şi de la maturitate la o posibilă « pregustare » a eternităţii. Sigur că hormonii feminini şi masculini care ne circulă prin făptură ne şi determină reacţiile şi deci şi impresiile, imaginile pe care le stocăm în memorie. Dar cum fiecare om e un cocktail unic de elemente masculine şi feminine şi androgine, cred că, în mod profund, dincolo de experienţele tipice, memoria nu are sex, e încăpătoare şi echidistantă ca universul.
Mulţi dintre noi nu ştim să ascultăm ceea ce ne spun semenii noştri, fie pentru că noi înşine suntem “alienaţi”, nu mai ştim să vorbim despre noi, sau ne e teamă de deschiderea faţă de celălalt, de atingerea umană. Care sunt limitele propriilor deschideri, se poate vorbi de persoane “abisale”, de care ne lăsăm subjugaţi psihic şi fizic până la capăt?
Cred că, de-a lungul existenţei, fiecare persoană umană întreprinde o călătorie spre sine, cum s-a spus, în care există şi etape de alienare, de pierdere de sine, de subjugare faţă de o altă persoană, dar există şi perioade de împlinire, de cucerire de sine. Ele durează şi se succed diferit la fiecare om, dorm în final, cred că suma momentelor bune şi rele, a perioadelor faste şi periculoase, e aproximativ egală la toţi – şi ea are a face cu „trezirea” noastră la noi înşine. Căci eu cred că noi evoluăm, fie că vrem sau nu, de-a lungul întregii vieţi şi că sensul acestei evoluţii este o mai mare luciditate, o mai acută conştienţă la lume şi o mai lucidă conştiinţă de sine. De aceea, cred că trebuie să avem răbdare cu noi şi cu viaţa până la capăt, căci ea ne rezervă surprize până la capăt şi după aceea.
Care sunt momentele premergătoare unui dialog cu sinele, unul în care teama de sine şi de urmările unei conştientizări sunt gata să răbufnească? Cum ne apărăm de noi înşine şi căror pericole ne supunem, nepurtând aceste dialoguri?
Există semne care îţi pot indica cum că « ceva » din interiorul tău vrea să irupă, să se manifeste, să fie făcut conştient. Se poate întâmpla prin vise, prin imagini mentale diurne, prin obsesii verbale, sau prin scurte depresii şi dorinţe de retragere din lume, în care, de fapt, un TU mai profund, mai autentic, vrea să se întâlnească cu tine. Dacă în mod repetat nu-i dai curs, rişti o nevroză, sau alte întâmplări psihice dezagreabile, pentru că de fapt « cineva » din tine vrea să apară la suprafaţa conştiinţei, vrea să crească, să evolueze. Şi e vorba de sinele tău mai conştient şi mai vast, pe care ar fi păcat să-l ratezi, căci el reprezintă sensul vieţii şi poate al universului.
Teama de corporalitate şi de identificare cu cei aparţinând aceluiaşi sex este mai des întâlnită la femei. Comparaţia cu ceilalţi, modelele, comentariile celorlalţi ne pot face să ne deformăm percepţia despre propriul trup, până la starea de rău.
Femeile par să fie mai tributare imaginii exterioare a corpului lor, mai constrânse de anumite canoane ale feminităţii şi frumuseţii. Dar e ceva impus social, indus cultural, un „narcisism alienant”, cum s-a spus, întreţinut astăzi prin cultura imaginii de star care ne asaltează prin toate formele de mass-media. Nici bărbaţii nu mai sunt scutiţi astăzi de această corvoadă a „aparenţei cool”, care-i o formă de alienare într-o imagine de sine dată dinafară, exterioară şi falsă. Dar eu în FEM nu vorbesc de fapt despre asemenea problematică, ci despre irumperea arhetipului feminin în noi, care e o imagine profundă şi veche din psihicul nostru, a unei forme de umanitate mai iubitoare, mai empatice cu restul mare al lumii, şi care aşteaptă să se împlinească prin fiecare dintre noi.
Volumul FEM e construit precum un panaceu, un jurnal prozo-poetic care trezeşte rând pe rând amintirile şi corporalitatea personajului narator, în care el rememorează şi îşi revarsă stările schimbătoare. Toate aceste treceri dintr-un timp într-altul, de la o vârstă la o alta, de la un rol la un altul, vindecă.
FEM e un fel de auto-ficţiune, care mărturiseşte stări şi experienţe legate de creşterea întru feminitate, de fapt întru « adultitate », şi în acest sens există o dimensiune cathartică în el, care a fost imediat receptată de cititori, nu doar femei, ci şi bărbaţi ! Dar FEM este şi o formă de « ficţiune spiritualizantă », cum îi spun eu, pentru că romanul vrea să inducă şi o altă formă de identificare cu ce se relatează acolo prin vise şi povestiri şi jurnal şi stări extatice etc., vrea să incite, să stârnească un anume arhetip al transcenderii…Dar am impresia că acest lucru este deocamdată mai puţin evident pentru cititori şi cred că el va cere un oarece timp…
Poţi iubi orice, poţi de fapt iubi totul?
Există momente în care se provoacă în noi o dilatare a simţurilor, o intensificare a percepţiei lucrurilor, o identificare cu lumea întreagă – atunci putem simţi că iubim totul, pentru că toţi şi toate sunt vii şi sunt « sacre » şi fac parte din noi. Există momente în care iubirea pentru un bărbat sau o femeie ne poate declanşa iubirea pentru toţi bărbaţii şi toate femeile. Există momente în care experienţa religioasă ne poate face să iubim « germenele divin » din orice persoană umană. Problema e că uităm repede, uităm mereu şi mereu aceste experienţe intense, adevărate… Şi cred că este rolul literaturii să ne-o amintească. E ceea ce-şi propune cartea FEM.
[…] Un interviu cu Magda Cârneci despre volumul nominalizat: http://www.agentiadecarte.ro/2011/04/%E2%80%9Cmemoria-nu-are-sex-e-incapatoare-si-echidistanta-ca-un… […]