Dragă Dan Sociu, bănuiam că, inteligent fiind, vei răspunde într-un fel sau altul articolului meu de săptămâna trecută. Îţi mulţumesc neipocrit că ai făcut-o. E bine să ieşi la lumină şi să vii să-ţi susţii afirmaţiile, atunci când cel pe care l-ai criticat pe un blog mai puţin accesat îţi răspunde. Vreau să spun că gestul în sine e frumos, deşi celor nepreveniţi li s-ar putea părea – doar – normal. Nu, prin comparaţie cu felul în care am fost înjurat, pentru ca apoi „preopinenţii” mei să tacă mâlc (sau să vină cu alte înjurături, calomnii, aberaţii), faptul că mi-ai răspuns şi modul civilizat în care ai făcut-o te plasează într-o altă categorie. M-a amuzat să „discut” de unul singur cu Komartin. În schimb, cu tine mă bucur că pot să dialoghez.
Trebuie să recunosc că am fost puţin aspru în ton, ca să te fac să reacţionezi. Să cântăreşti cumva că între a răspunde şi a face pe mortul în păpuşoi e preferabilă, pentru un om inteligent şi calculat cum eşti, prima variantă. Dacă am fost nedrept-violent în vreo formulare sau alta, regret. Am făcut-o, probabil, ca să te acroşez şi să te „draghez” de pe blogul ăla unde erai tu foarte locvace – aici. Bine ai venit!
N-a fost foarte kosher că, în comentariul tău nocturn de pe zum-cititor-viteaz & dudul-somnoros, te-ai referit la mine (pentru a mă pune în categoria necredibililor dependenţi de interesele unei edituri) în felul următor: daniel c. enache. Sigur, tu poţi să-mi spui oricum (poţi să încerci de pildă şi daniel cristea e.), dar aş zice că atunci când critici pe cineva, ai obligaţia elementară de a-i da numele. Fiindcă tu n-ai făcut aşa, eu am ajuns târziu să văd acele comentarii care, totuşi, se refereau (şi) la mine. Dar, până la urmă, ştii ce? mai bine mai târziu decât niciodată. Trebuia să aflu că nu sunt un critic credibil, în ochii tăi. Nu puteam trăi, pe mai departe, în minciună; în iluzia că tu mă respecţi şi că vezi într-un comentariu critic al meu un comentariu critic al meu, iar nu un interes satisfăcut al unei edituri pe nume Polirom.
Tu vii acum şi spui că ai vrut şi vrei în continuare să te plasezi într-un „orizont al idealului”, într-un spaţiu al „principiilor” poate nerealiste, dar „frumoase”, şi al regulilor „cât mai curate”, la care tu visezi. Eu n-aş fi atât de pretenţios şi aş fi mai atent, în locul tău, la noţiunile utilizate. Căci principiile, dragă Dan, nu sunt „frumoase” sau „urâte”. Principiile sunt principii, adică nişte elemente fundamentale pe care întemeiem o normă de conduită. Altfel spus, e riscant să crezi că tu ai principii frumoase, iar eu, necredibilul, am principii urâte. Avem sau nu avem principiile despre care vorbim, şi care ar trebui – cel puţin în discuţia asta – să fie aceleaşi pentru toţi. La fel cu regulile. Regulile se respectă sau nu se respectă. Ele nu pot fi curate, mai curate, cât mai curate, ori murdare, mai puţin murdare, foarte murdare. Ori avem reguli, ori nu avem. Ori lucrăm cu principii, ori nu lucrăm. Suntem golani sau nu mai suntem, dragă Dan Sociu.
Nu ştiu dacă ai să poţi să explici ever regulile după care tu ţi-ai făcut lista de critici necredibili şi principiile pe care le-ai apărat făcând acea listă. Tu puteai să spui, simplu: domnule, mie aceşti critici nu-mi plac. Sau: numele astea mie nu-mi spun nimic. Ori: pe comentariile acestor critici eu nu dau doi bani. În fine, puteai să spui: domnule, sunt critici literari care, lucrând într-un fel sau altul pentru edituri, sunt nişte critici arondaţi. Ei n-au ce căuta în jurii. Ei n-au ce căuta la lansările de carte. Ei n-au cum să fie obiectivi în cronicile şi cărţile lor. Ei reprezintă interesele unor edituri – şi atunci ei nu mai au independenţa critică pe care le-o cer eu, Dan Sociu. Aceasta ar fi fost, dragă Dan, o bună plasare a ta într-un „orizont al idealului”; iar după ea ar fi trebuit să vină, pe blogul zum-cititor-viteaz & dudul-somnoros, lista ta de critici-editori.
Or, ea n-a venit, dragă Dan. Pe lista ruşinii editorial-critice apar, la tine, numai doi oameni: „daniel c. enache (polirom)” şi, „din păcate”, soţia lui Paul Cernat, „angajată a unei edituri”. Te referi la Cartea Românească. Dar te rog să-ţi lămureşti cititorii după ce principii, după ce reguli, după ce criterii şi în ce orizont al idealului ţi-ai făcut tu selecţia asta. De ce Bianca Burţa-Cernat, redactor la Cartea Românească, apare pe lista nasoală, iar Nicolae Manolescu şi Mircea Mihăieş, decidenţi împreună cu Silviu Lupescu la Cartea Românească, nu. De ce daniel c. enache, consilier şi coordonator de colecţie la Polirom, are între paranteze trecut polirom, în timp ce Bogdan-Alexandru Stănescu, director editorial la Polirom, n-are trecut între paranteze nimic, din simplul fapt că numele lui nu apare. De ce nu apar, apoi, Mircea Martin (ex-Paralela 45, actualmente Art), Ion Bogdan Lefter (Paralela 45), Ioana Pârvulescu (Humanitas). De ce, adică, Martin, Manolescu, Mihăieş, Lefter, Pârvulescu au voie să fie în diferite jurii, iar DC-E şi BB-C n-au voie. De ce Bogdan-Alexandru Stănescu, subit devenit, pentru tine, Bogdan e un critic credibil, fiind director la Polirom, iar eu sunt un critic necredibil, fiind consilier la Polirom. Asta e ceea ce n-am înţeles din capul locului, când ţi-am parcurs lista. Când mi-am exprimat nedumerirea, ai revenit cu acest PS: „Pe Bogdan nu l-am pus in lista pentru ca nu mai scria pe atunci cronici de intimpinare la carti rominesti. Acum a revenit, totusi, nu face parte din nici un juriu si, sincer, nici nu are pretentiile tale, de critic suprem”. Înainte de a comenta spusele tale despre mine, te întreb direct, dragă Dan Sociu. Dar oare Bogdan-Alexandru Stănescu ar putea face parte dintr-un juriu, în acord cu grila principiilor tale? Ar putea BAS, prietenul nostru comun, să scrie cronici la cărţi fără să-l suspectezi tu că face jocurile Polirom-ului? Pe scurt: ştiindu-l pe BAS ce şi cum scrie, tu ce crezi? El poate fi şi critic literar sau e menit să rămână, conform grilei tale, un editor travestit?
Dragă Dan, eu cred aşa. Şi Stănescu, şi Burţa-Cernat, şi Mihăieş, şi Martin, şi Manolescu şi ceilalţi pot fi critici pe care să pui bază, chiar dacă ei coordonează o colecţie sau consiliază o editură. Tu îţi faci, văd, principiile după amiciţii şi interese. Dar dacă erai un prieten adevărat al lui BAS, l-ai fi pus pe lista ruşinii, în loc să-l protejezi prin nemenţionare. Căci el vrea să fie critic literar şi poate să fie critic literar, în condiţiile în care este şi editor. La fel cum vreau şi eu. La fel cum vrea şi Bianca Burţa-Cernat. La fel cum vrea şi Mircea Martin ş.a.m.d.
Dragă Dan Sociu, din listele tale nocturne şi din explicaţiile confuze pe care le dai ulterior deduc că, pentru tine, unii sunt mai egali decât alţii; iar alţii au, numai ei, de respectat nişte reguli cu care unii n-au nici în clin, nici în mânecă. Dragă Dan, regulile jocului nu sunt aceleaşi pentru toţi jucătorii? De ce criteriul sau principiul cu care operezi îi ocoleşte pe unii şi-i vizează pe alţii? Dragă Dan Sociu, te rog să-i lămureşti pe cititori (nu pe mine, căci eu sunt edificat asupra ta) în legătură cu principiile „frumoase” şi regulile „curate” după care ţi-ai făcut – ţi-ai calculat – lista ta de rahat.
Tu-l mai „justifici” pe Bogdan-Alexandru Stănescu spunând: „sincer, nici nu are pretenţiile tale, de critic suprem”. Cu această secvenţă, dragă Dan, te-ai îndepărtat binişor de discuţia de principii, de criterii, de reguli, şi ai reintrat pe acel teren al „percepţiilor” în care joci free style, în restul comentariului tău. Cu alte cuvinte, dragă Dan Sociu, ceea ce ai făcut invocând regulile, criteriile, valorile din „orizontul idealului” a fost numai retorică, mai sclifosită sau mai ieftină. Au fost numai nişte adunături de vorbe pe care nu ţi le-ai asumat în nici un fel şi cu a căror greutate nu te-ai confruntat la modul real. Căci, dragă Dan, confruntarea poate fi uneori dură: dacă tu renunţi aşa uşor la nişte principii pe care tot tu le invoci, şi pe care le învârteşti după cum îţi convine, pentru mine un principiu în care cred este un principiu în care cred, iar el e mai puternic decât o amiciţie. Pot să-ţi fiu şi frate bun, dragă Dan Sociu: dacă nu-mi place cartea ta, te comentez, te amendez şi te penalizez critic. Ăsta e principiul după care mă ghidez; iar cine se supără pentru că eu îl respect, n-are decât să se supere.
Aşadar, pretenţiile mele, dragă Dan, nu sunt de „critic suprem”, cum baţi tu câmpii perceptivi. Pretenţiile mele – de la alţii şi de la mine însumi – sunt de critic corect. Atât. „Atât”. Dar hai să trecem acum de la criteriile pe care le vânturi fără să le respecţi la aceste percepţii pe care, nu-i aşa, cine ţi le-ar putea reproşa?… Sunt percepţiile lui Sociu, dom’le. Poţi să te pui cu percepţiile lui Sociu? Nu poţi. De aceea te-am întrebat direct: „Dragă Dan Sociu, în cronicile pe care le-am scris eu despre cărţile tale, au contat în vreun fel faptul că ele au apărut la o editură sau la alta şi faptul că eu am fost consilier la o editură sau la alta?” şi te-am rugat: „După ce îţi tatonezi puţin conştiinţa de scriitor, răspunde, rogu-te, cu da sau nu.”
Cum ai răspuns tu acestei rugăminţi, dragă Dan? Într-un mod dorit probabil abil, dar care pentru mine e jalnic şi laş: „Habar n-am”. Hai, măi, Dan, rămâi te rog serios: cum, deodată ţi s-au blocat percepţiile, şi tocmai atunci când discuţia atingea fondul problemei şi nivelul conştiinţei tale scriitoriceşti? Tocmai acum n-ai habar, când e vorba de cărţile tale şi de felul în care eu le-am comentat? Adică, dragă Dan Sociu, vrei să te şi cred când te declari neştiutor, dar când din întregul tău comentariu transpare enervarea de după cronica mea la Urbancolia ta? Păi, după „habar n-am”-ul tău, tot tu vii şi spui: „As zice ca m-au enervat exagerarile (ZERO PROZA se chema o cronica a ta la Urbancolia – chiar asa, zero?) sau povestea aia cu intentiile, lucruri extra-text, cum spuneam, dar mi-a trecut repede. La fel, m-a enervat-amuzat felul in care cazi in capcana autorului”.
Bon, te-au enervat, apoi te-au amuzat, apoi te-au lăsat indiferent paginile mele critice. Înţeleg. Ai trecut prin diferite stări. Dar la ce editură apăruse, dragă Dan, Urbancolia ta, minunăţia prozastică pe care eu n-am înţeles-o? Asta îţi aminteşti? Şi în ce ziar am dat eu textul „Urbancolia”, la cacealma, oferind un fragment mai incitant din cronica mea? E posibil să-ţi aminteşti şi asta? Şi ce percepţii ai avut tu atunci în legătură cu mine, dat fiind că „daniel c. enache (polirom)” scria cum scria în „Evenimentul zilei” şi în „România literară” despre o carte pe care o considera proastă? Ca să unificăm şi să sintetizăm şi discuţia asta perceptivă (după ce ne-am lămurit cu discuţia aia principială), spune cititorilor tăi, dragă Dan, cam ce ai făcut tu după ce mi-a apărut textul din EvZ. Evocă puţin faptele tale glorioase de atunci, independentule Dan Sociu.
Eu am fost, da, independent; şi corect faţă de principiile unui critic literar. Am fost atunci, cum sunt şi acum, cum voi fi în orice context; fiindcă fără asta, fundamentul criticii se duce dracului. Şi dacă o carte proastă a apărut la Polirom, n-o să mă fac că n-o văd. O să scriu despre ea – şi nu pe nişte bloguri obosite, ci în locuri de mare vizibilitate. Pentru că aşa este corect faţă de cititori, faţă de ceilalţi jucători din lumea literară şi faţă de mine însumi. Deci faptul că Urbancolia ta a apărut la Polirom, dragă Dan, nu te-a ajutat câtuşi de puţin în situaţia aia. După cum faptul că tu toată ziua bună ziua eşti ba la Polirom, ba la Cartea Românească, nu te ajută deloc în discuţia de faţă.
Pentru că aşa e fair: când constat deviaţii comportamentale la Komartin, să nu mă fac că nu le văd pe-ale tale, dacă totuşi le văd. Asta înseamnă o regulă, ăsta e un principiu, dragă Dan Sociu. Un principiu nu fluctuează după prietenii şi interese. Tu eşti în relaţii bune şi foarte bune cu editura la care eu sunt consilier. Să fii sănătos şi vesel, vorba marelui Caragiale. Dar asta nu te scapă, aici, acum, aşa cum nu te-a ajutat acolo, atunci. Fiindcă principiile nu bat până la uşa Polirom, şi dup-aia, deodată, principiile se volatilizează, că „suntem prieteni”. Tocmai de-asta e mişto să fiu consilier la Polirom: pentru că niciodată nimeni din interiorul editurii nu mi-a reproşat că am scris într-un fel sau altul despre o carte apărută la această editură. Fiindcă am putut să fiu 100% critic. Dacă constatam că nu puteam, a doua zi plecam. Dragă BAS, tu când m-ai invitat la lansarea cărţii tale cu Ernu (care l-a invitat pe Rogozanu), m-ai chemat în calitate de critic? Sau ca prieten? Sau cumva mi-ai dat ordin să vin? Iaca poznă: te pomeneşti că, dacă n-oi fi instrumentul lui Lupescu, oi fi instrumentul lui Stănescu… Dragă Vasile, noi doi am împărţit acelaşi birou la Polirom; şi-mi eşti foarte, foarte simpatic, cum bine ştii. A contat asta în vreun fel în cronica mea scrisă despre Ultimii eretici ai Imperiului?
Tu, dragă Dan Sociu, poţi să-ţi iei principiile de doi bani şi percepţiile de trei, să ţi le faci guler şi să te arunci în apa mică a caracterului tău; şi a conştiinţei tale scriitoriceşti, în care eu, ca un idiot ce sunt, am crezut pentru o clipă.
Daniel Cristea-Enache
Daniel, ca să parafrazez o frază din articolul la care ai dat link mai sus, „Te apucă un acces violent de râs dacă te gândeşti că Proust ar fi putut scrie barem un rând pentru a satisface un tipar de succes comercial.” – mă face să zîmbesc (încă nu am, mulţumesc lui Dumnezeu, accese violente de rîs la orice glumiţă) gîndul că Lovinescu, toată viaţa lui profesor de liceu, ar fi ajuns vreodată să se zbată în halul ăsta, cu insulte, somaţii, ameninţări (la capătul unor texte care încep cu Dragă x), ca să-şi apere salariul de consilier la o editură. Şi pentru ce, dragă Daniel? Ca să-i scoţi opere complete lui Paler, unuia dintre cei mai proşti scriitori ai literaturii române? Şi ce e cu sofismele astea incredibile, „nu există principii frumoase sau urîte”? Naziştii nu aveau principii, pe care şi le-au dus pînă la capăt? Nu există reguli murdare, zici tu? Te-ai gîndit bine cînd ai spus asta? Presupun că erai obosit, după o zi de muncă editorială, şi nu ai înţeles bine ce scrii; altfel, o asemenea idee (nu există principii frumoase sau urîte, există doar principiile mele) e tipică sociopaţilor. Şi să ştii că e întotdeauna de preferat un principial selectiv, ocolitor, ipocrit, unui sociopat, unuia care nu înţelege regulile şi principiile pentru că primul se poate îmbunătăţi, îşi poate aspri comportamentul sau măcar păstrează o morală minimă. Mă întrebi dacă Bogdan (Stănescu) ar putea fi în vreun juriu, avînd în vedere că lucrează la Polirom. Răspunsul e evident nu şi de aia nici nu e în vreun juriu. Să nu-mi spui că e implicat în selecţia pentru concursul de debut la Cartea Românească, pentru că e absurd: în această selecţie nu poate să favorizeze cartea unei edituri împotriva alteia, aici face o selecţie a cărţilor care merită publicate la o editură anume, nu e nici un conflict de interese. Şi nu l-am pus pe acea listă pentru că, repet, atunci cînd am scris comentariul, Bogdan nu mai făcea cronici. De cîte ori însă face asta, reintră automat pe lista criticilor cu interese conflictuale. Şi, repet, nu e o problemă de bună-credinţă, e una de credibilitate: e foarte bine că razi o carte apărută la editura la care lucrezi, dar cînd lauzi una, apar îndoieli, şi e păcat, pentru că autorul poate chiar merită lauda. Poţi să fii oricît de cinstit, viciul de procedură anulează efortul. Acelaşi lucru e valabil şi pentru ceilalţi critici, pe care am uitat să-i trec pe listă, din diverse motive, dar dacă te uiţi şi la lista cu independenţi, o să vezi că nu sunt nici acolo – nu mi-au venit în minte, nu mi se par (încă – pentru că unii sunt foarte tineri) importanţi. Dacă ţie ţi se pare Ioana Pîrvulescu critic literar, foarte bine, pune-o pe listă. Nu-mi fac probleme pentru Bogdan, nu e ca şi cum pierde vreun tren: poate oricînd să se apuce serios de critică (independentă), înaintarea în vîrstă le prinde bine criticilor, ba e mai bine aşa, să îşi înceapă cariera asta cînd sunt mai siguri pe ei.
Faci şi nişte insinuări pe care nu le înţeleg deloc, aşa că poate ar fi bine să mă lămureşti – „spune cititorilor tăi, dragă Dan, cam ce ai făcut tu după ce mi-a apărut textul din EvZ. Evocă puţin faptele tale glorioase de atunci, independentule Dan Sociu. ” Spune tu, dragă Daniel, pentru că nu am nici o idee despre ce vorbeşti.
Pe urmă, vorbele astea în doi peri: „toată ziua bună ziua eşti ba la Polirom, ba la Cartea Românească”. Nu înţeleg ce spui. Că public şi acolo şi acolo? E un reproş? Sau că mă vezi pe acolo? Nu cred că trec pe la Polirom sau CR mai mult de o dată la două luni, în medie. Oricum, ce importanţă are? Poate că sunt prieten bun al editurii, dar am criticat-o public, în articole, de cîteva ori, în special pentru tarifele traducătorilor (şi implicit şi pe Bogdan Stănescu, deşi nu e el principalul responsabil de asta). Îi sunt dator editurii şi sunt legat sentimental de ea, dar mi-am făcut mica datorie kantiană de a critica public instituţia pentru care lucrez (şi care se poate supăra pe mine şi îşi poate tăia contactele cu mine oricînd, să nu crezi că nu sunt conştient de asta). Tu cînd ai făcut aşa ceva? Ai ras cîteva cărţi ale editurii, dar asta nu înseamnă nimic, nimeni nu se aşteaptă de la o editură, oricare ar fi aceasta, să publice numai capodopere. Nu e o critică de fond. În schimb, te-am văzut la nenumărate lansări: intră asta în fişa postului de consilier? Sau ai făcut-o pentru că credeai în acele cărţi? Dacă da, nu ţi se pare că ar trebui să fii mai selectiv? Orice om, pe măsură ce citeşte mai mult, devine mai mofturos. Un critic ar trebui să fie şi mai şi, după mine, criticul demn de acest nume e genul Antoine Ego din Ratatouille. Sau nu credeai în acele cărţi şi atunci numai ţi-ai închiriat trupul şi vocea editurii, pentru un sfert de oră? Cum să vorbim de credibilitate în acest caz? Toate aceste mici servilisme, oricît de benigne ţi s-ar părea ţie, îţi strică imaginea de critic credibil, adică autoritatea. Autoritatea se construieşte (şi) prin sacrificii, iar tu nu eşti dispus să sacrifici nimic.
Ai spus o tonă de mizerii despre mine, şi în cronici şi aici, în polemica asta. Ai spus că nu am suflet, că sunt pervers, că nu am caracter etc. Dar, cum zicea Eugen Ionescu, tot ce spuneţi voi despre mine am spus eu înainte. M-am analizat, în tot ce am scris, cu duritate (nu destulă, întotdeauna e loc de şi mai multă). Confesiunile mele sunt la lumină, poate să le vadă oricine. Am vorbit despre toate slăbiciunile mele şi am încercat să mai repar din ele (asta, e adevărat, e mai greu de demonstrat aici, într-un comentariu). Dar tot mi-a mai rămas foarte mult de îndreptat, recunosc oricînd asta şi criticile oricui, îmi sunt utile, oricît de răuvoitoare, pentru că au întotdeauna ceva adevărat, pe undeva. Nu neapărat la nivelul faptelor, informaţiilor, ci mai adînc. Ştiu asta foarte bine şi încerc să gîndesc dincolo de supărarea imediată pe care mi-o provoacă atacurile. Sunt deci gata să recunosc multe, pentru că pe unele deja le-am recunoscut. Tu însă nu eşti dispus să cedezi nimic, îţi afirmi zgomotos şi profund convins cinstea şi corectitudinea, fără nici o umbră de îndoială. Abia abia ai recunoscut că ai fost cam aspru în ton, dar pînă la urmă ai uitat complet şi ai recidivat. Poate că te-ai descărcat acum şi te simţi mai bine, dar e un comportament regresiv şi tu ştii asta, pentru că nu eşti prost.
În rest, te asigur că o să încerc din toate puterile să nu fiu resentimentar. Cred în logica creştină a penalizării comportamentului şi iertării omului. Întotdeauna m-a emoţionat (dar nu m-am ridicat întotdeauna pînă la acest nivel) acea parte din Tatăl nostru” şi iartă-ne nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri „. (aşa zicea bunica, „greşalele” şi îmi place mai mult să o zic aşa).
Cît despre critică şi independenţă, sunt de acord cu ce spune Iovănel :”Vor fi două tabere inegale: aparatul editorial si critica de trust, pe de o parte, de cealalta parte critica independenta din mediul virtual (daca si atata cat va mai fi ea)”
Dragă Dan,
După ce ai scris că Paler este unul dintre „cei mai proşti scriitori ai literaturii române”, nu mai eşti mat. Eşti descalificat.
Merita, iată, să pierd timpul cu tine, pentru a obţine la final această sinistră enormitate. Îţi mulţumesc pentru comentariu. De-acum, şi cititorii noştri sunt pe deplin edificaţi.