La Editura Trei, în colecţia “Psihologie – Psihoterapie”, a apărut volumul “Psihologia crizei”, coordonat de Jacqueline Barus-Michel şi Adrian Neculau. Traducerile textelor din franceză sunt semnate de Liliana Cora Foșalău, Iulia Lazăr şi Emilia Pascal.
Crizele sunt generatoare de haos, de dezordine, ele duc la degradarea raporturilor sociale şi a celor interpersonale. Societatea este tentată să atribuie aceste cauze unei permisivităţi sau unui laxism prezent anterior în societate şi să reacţioneze printr-o întărire a controlului şi a sancţiunilor, riscând să accentueze clivajele existente atât în sânul populaţiei, cât şi în relaţiile cu exteriorul. Oamenii sunt reduşi din ce în ce mai mult la condiţia de consumatori, luptându-se cu paradoxurile societăţii (hiperconectaţi şi izolaţi totodată), cu dispariţia cadrului organizat şi a reperelor, dezorientaţi de supralicitarea imaginii, a vizualului. Unii dintre ei se refugiază în artificiul narcisismului, adoptă conduite agresive, adictive, sau cad în depresie şi n-o mai pot depăşi.
Încercând să abordeze a priori criza dintr-o dublă perspectivă, cea a modului subiectiv în care este percepută de indivizi şi cea a marilor răsturnări produse în contextul social, autorii acestui volum s-au adresat unor specialişti recunoscuţi din domeniul psihologiei sociale şi din cel al sociologiei clinice, cerându-le să clarifice la nivel teoretic, dar şi făcând trimitere la activitatea lor practică în domeniul psihosociologiei, noţiunea de criză, aşa cum se conturează ea în urma cercetărilor întreprinse.
„Orice criză este spontană, neprevăzută şi atinge în profunzime şi în ansamblu unitatea vizată, într-atât încât transformările produse pun sub semnul întrebării însăşi identitatea unei structuri, fie ea individuală sau socială. Funcţionarea obişnuită a mecanismului este pusă în dificultate, regulile care o fixau devin ineficiente şi riscă să fie anulate. Criza determină alternanţe de violenţă şi de depresie în toate registrele vieţii psihice şi sociale. Ea este semnul unei schimbări care ne apare simultan ca formă de eşec şi posibilitate de inovare, durata şi sfârşitul ei rămânând neclare.”, a scris Jacqueline Barus-Michel.
„Ţările din Est se confruntă, de peste o jumătate de veac, cu o gravă criză de identitate. Despărţite, după război, de identitatea europeană, incapabile să se plieze total pe noua identitate ce li se oferise atunci, din nou în dificultate după schimbările din 1989, când au constatat falia adâncă ce le desparte de vechile democraţii europene, acestea se găsesc într-o cursă continuă de refacere şi refondare. E o criză a reperelor, a referinţelor şi clivajelor politice, a legăturilor sociale, a reprezentării politice, a identităţii simbolice. Criza personală de identitate îşi are, fără îndoială, fundamentul în criza socială. Poate mai mult decât Apusul, Estul e marcat de o criză a militantismului, aflat acum în pană, fără repere civice, fără cauză, fără partide de masă care să coaguleze. Şi, desigur, o criză a angajamentului partizan, altădată motorul sistemelor sociale din Est.”, a scris Adrian Neculau.
