“Minunile, ca să se „întâmple”, trebuie aşteptate cu credinţă tare”

Ioan Moldovan a publicat, în 2010, volumul de poeme “Mainimicul”, Editura Cartea Românească. „Tocmai această notare a stării de fapt şi echivalarea ei cu mainimicul individualizează „noul sezon elegiac” al poeziei lui Ioan Moldovan: insignifiantul, precarul, derizoriul devin dominante pentru prima oară în scrisul poetului, expresie a radicalizării viziunii sale, a refuzului iluzionării. Este, în fond, şi o profundă criză a „livrescului”, refugiul cultural pare a nu mai putea salva nimic.” , a scris criticul literar Ion Pop. Andra Rotaru a dialogat cu Ioan Moldovan despre acest volum, iar interviul este preluat din nr. 1-2-3/2011 al revistei Hyperion.

Volumul “Mainimicul”, recent publicat la Cartea Românească, se deschide cu un poem sugestiv al îmbătrânirii şi imposibilităţii de a menţine lucrurile să rămână la fel, în timp. Adresarea unui Dumnezeu care „cântă la chitară rece” lumii stă sub semnul regretului şi acceptării, şi nu a nevoii de răzbunare.

Faptul că am scris la un moment dat un poem şi că, apoi, acesta a fost publicat (dăruit, adică, publicului) nu-mi conferă nici un privilegiu în planul explicării/ explicitării lui. Devin şi eu, de fiecare dată, un cititor al lui, nu însă unul pur şi simplu, ci unul grevat de tot felul de informaţii dinspre zona genezei acelui poem, ceea ce, vorbind la modul general, face ca niciodată autorul unei creaţii să fie şi cel mai creditabil, în sensul unei libertăţi interpretative autentice. În fiecare poem mai există un alt poem, subteran, cam în felul în care vorbea Amos Oz despre povestiri. Asta nu înseamnă că autorul, pus sau îndemnat sau rugat să-şi comenteze „făcutul”, nu încearcă deliciile unei complicităţi nu ştiu cât de inocente. Este şi cazul de faţă. Sunt îndemnat să mă întorc în „locul” instituit de poemul scris şi nu o pot face decât cu o privire înstrăinată, tandră totuşi, ca pentru ceva/cineva care illo tempore (timpul creaţiei) era eu(l) însumi. Aşa că ce voi spune despre ce văd acum este altceva în bună parte, decât ce am văzut când eram lucrător la poem. Acestea fiind, pe scurt, spuse, să mergem spre răspunsuri, păstrând convenţia unui joc.

Poemul „Porumbel” plasat intenţionat liminar în „Mainimicul” nu mi se pare, mai în adânc, atât un poem al îmbătrânirii, deşi instalarea acestei vârste în subiect este numită anume, ci o tentativă de a circumscrie, liric desigur, statutul însuşi a fiinţei umane căreia la un moment dat îi parvine adevărata veste a condiţiei sale şi care (în poem eu fiind tu şi oricare altă persoană locutorie) enunţă ceea ce consideră, sub imperiul calmei revelaţii, imperativele finale. Nu este cazul, cred, nici de regret, nici de acceptare, cu atât mai puţin de răzbunare (şi oare pe cine sau pe ce te-ai putea răzbuna că eşti muritor?), ci de o altă „stare”, nu ştiu cum să o numesc (aşa se explică scrierea unui poem, iar nu a unui eseu), presupunând „nişte miri aruncând cu inele în ultime ape letale”. Aş putea continua hermeneutizând prin semnele poemului, dar cui i-ar folosi?

În ce fel participă vieţuitoarele la desăvârşirea perenităţii lumii? Perceperea apropierii sfârşitului lor se aseamănă cu percepţia omului?

E la mintea cocoşului (este şi el o vieţuitoare, ba încă una de mare prestigiu literar, cu prestaţii de la Ion Creangă la Angela Marinescu, şi deci nu e nimic peiorativ în sintgama de la început), necum la mintea bietului om sub vremi, că la „desăvârşirea perenităţii lumii” participăm toţi, de la protozor la lebăda, taurul, scorpionul de pe cer, trecând fireşte prin om – desigur şi prin sfinţi, şi anume tocmai prin perena perisabilitate a toate. Prin moartea sa, fiecare (om, piatră, gâscă, soare, lună, stele) asigură o notă în denecuprinsul Marelui Concert, în Marea Partitură. Cât despre perceperea apropierii sfârşitului, în ce mă priveşte, nu numai că nu ştiu nimic în privinţa vieţuitoarelor neoameni, dar nici în privinţa aproapelui meu nu ştiu mai nimic, dacă nu apelez la imensa literatură a lumii, la capodopere în primul rând. Perceperea mea se poate aproxima din poemele mele pe „tema” (şi teama) morţii.

Lăsarea în urmă a celorlalţi, mulţimii de oameni care „vă ocupă”, cum se petrece şi cum vă transformă pe dvs.?

Oricare dintre noi, că scriem, că nu, suntem ocupaţi de o mulţime, şi nu numai de (alţi) oameni. Pentru un scriitor însă e obligatoriu să se dez-ocupe pentru a putea mărturisi ceva cât de cât  împărtăşabil – mainimic, iarăşi – despre sine-în-lume, în sine, în ceilalţi. E nevoie să se simtă singur spre a concepe mesaje de comunicare/comuniune. Or, singurătatea nu este ceva dat de care încerci să fugi, să te protejezi, ci ceva de câştigat pentru a te (i)lumina. Asta cred şi asta încerc prin poezie.

Minunile care urmează să se întâmple, trebuie să-i găsească pe oameni pregătiţi în vreun fel? Se pot întâmpla doar celor care le aşteaptă, desăvârşindu-se departe de ochii celorlalţi?

Minunile, ca să se „întâmple”, trebuie aşteptate cu credinţă tare, e sine qua non. Pregătirea e continuă, nu e vorba de vreun cantonament când şi unde, e un modus vivendi (văd că folosesc sintagme dintr-o limbă moartă, poate că fiind aşa, şi pe deasupra şi veche, ştie mai bine despre ce se vorbeşte, decât limba orei noastre care încă se trăieşte în zgomotul şi furia babilonice ale absenţei singurătăţii), şi totul sub ochii tuturor, aici, în poem. Cum spunea Gottfried Benn, un  poet deja şi el mort şi vechi, toate luptele se dau în poem. Doar că, după ce poemul devine obiect al perceperii celuilalt prin lectură, ceea ce el conţinea ca viaţă dinspre autor devine poveste şi anume poveste „repovestită de o străină gură”.

În multe dintre poemele volumului “Mainimicul” există aproape un ritual al curgerii vieţii celor din jur. El se desfăşoară în anumite circumstanţe, după un anumit ciclu temporal şi indicii.

Aşa e, n-are cum fi altfel. Şi nu în multe, ci în toate, sper. Unde nu, nu a reuşit poemul. Ce-ar fi să convenim că poemul este un ritual? Că e un ritual „al curgerii vieţii celor din jur”, ori că e un „ritual” al băltirii celor din jur şi al celor dinăuntru, că e fast în figuraţie sau dimpotrivă, tern, cotidian, bălţat, strident, dezolant, coşmaresc, feeric ori atroce, tot un ritual pare a fi, o „acţiune” cu scenariu intrinsec menită să spună (şi) altceva decât simpla aparenţă a „actanţilor” prinşi în „trama” inclusă sau doar indusă.

„Lumea se duce dracului tot timpul/ când într-un mod feeric când într-altul sordid”?

Poate la momentul acestei „revelaţii” autorele să fi fost excedat, exasperat, întristat, furios, dezolat sau resemnat? de spectacolul prodigioasei ruminări a ceea ce îndeobşte numim lume. Şi încă de la Dante vedem cum Infernul e mai spectaculos, mai divers, mai plin de fervoare, mai inventiv şi mai plastic, decât Paradisul în orbitoarea-i lumină. Lasă că pentru omul nostru foarte târziu nu mai sunt accesibile decât paradisurile artificiale (mai nou, virtuale), surogate ale Paradisului cu majusculă.

Cum se împacă poezia cu problemele sociale actuale? Aveţi în „Mainimicul” câteva poeme acide: „Noi, ăştia”, „Poem fiscal” etc.

Poetul şi poezia nu vor fi în veci împăcate. El/ea sunt însăşi neîmpăcarea, fie ea exprimată mai retoric, mai calm, mai (fals)dulce, mai acid, după cum îi este felul fiecărui „cântăreţ”. Sigur, în textura textului meu intră biograficul, dar o face întrucât e re-simţit de mine ca fiind al dumitale, frate al meu, seamăn al meu, ipocrit cititor.

„Sunt prea fericit ca să nu urmeze ceva dezolant”, scrieţi în poemul „Port”. Credeţi în iminenţa unei forţe a norocului care, dacă atinge un apogeu, stârneşte şi reversul?

Probabil în insul meu cultural locuieşte şi un sălbatic care nu că ar crede în iminenţa nenorocului-de-după-noroc, dar care printr-un soi de atavism amestecat cu mica sa experienţă îl face să stea într-o încordare ca într-un soi de fatală certitudine a iminenţei reversului de după vers. Nici Sisif (vezi Camus) nu se simte, el, fericit când, ajuns în vârful dealului cu tot cu bolovanul său, constată, invariabil, că acesta (bolovanul, nu dealul) o ia la vale. Păcat că nu s-a păstrat un jurnal al lui Sisif, poate că de acolo am fi aflat dacă el este cu adevărat fericit şi de ce natură este fericirea sa.

De ce aţi ales ca volumul să se intitulează „Mainimicul”?

E o vocabulă care a intrat şi apoi a revenit periodic în textele mele şi care în cele din urmă mi-a devenit „partener” dacă nu cumva chiar purtător de cuvânt, unul pe care nu-l puteam acredita cu prestigiul „Nimic”- ului, cu atât mai puţin al „Totului”, de vreme ce eu însumi n-am nici pregătirea, nici anvergura dialogului viu cu majestăţile lor. „Mainimicul” sunt eu. Probabil.