Unora le place Dexter (I)

Intră în obligaţia mea să prezint cititorului care, poate, n-are habar de „polemica” dintre Cristea-Enache şi Komartin de pe site-ul Boomlit schimbul nostru de amabilităţi de acolo.

Deschiderea am făcut-o eu, într-un comentariu adresat lui Andrei Ruse:

„Cum spuneam, evit de obicei să intru în comentariile de pe net, fiindcă unul generează altele, şi tot aşa; or, nu prea am timp de pierdut. Marele analist Ţupa merita o mică lecţie, i-am oferit-o, gata. Iar micul caracter Komartin (care mă injuriază pe toate site-urile exact de la ultima mea cronică despre el) nu merită şi el una?”

La aceasta, Komartin a răspuns mai târziu:

„daniel cristea-enache a fost sau este un copil de casă al unor diverşi dinozauri care îl pot ajuta în carieră. au fost simion, buzura, dar e haios că tocmai el vorbeşte despre «cârje», oportunistul oportuniştilor, cu şase sinecure şi trei ziare în care publică acelaşi articol.

daniel cristea-enache a scris până la 37 de ani următoarele: trei volume în care şi-a adunat cronicile de prin reviste, trei volume de interviuri şi o monografie I.D. Sârbu, practic singura lui contribuţie critică notabilă, în rest fuşăreli date cu aerul unei superiorităţi care aminteşte doar de Adrian Năstase. la fel ca Năstase, rotofeiul critic sinecurist ne cam pune să-i numărăm ouăle dacă în discuţie se pun probleme de incompatibilitate sau lipsă de etică profesională. dar putem să vorbim de etică profesională când eşti arvunit de o editură şi scrii numai după ce ai văzut ce au de zis despre o carte ceilalţi critici tineri?

daniel cristea-enache nu a descoperit pe nimeni niciodată, nu a scos nimic la suprafaţă, nu a reconsiderat nimic. el ia totul de-a gata, îl ambalează frumos şi-l bagă la sertar. nu critică de întâmpinare, ci critică de îmbălsămare.

daniel cristea-enache vede totul în termeni de: «mă înjură că am scris prost de el», cu variantele «mă înjură că n-am scris de el» sau «mă înjură că nu l-am lăudat suficient». fireşte, în lumea din care vine el nici nu poate exista alt raport polemic între doi oameni. totul e «strategic», «tactic», important e să fii nu un bun cititor, ci un bun aranjor, un căcat de tactician.

daniel cristea-enache e cel mai cunoscut critic al ultimilor 15 ani. şi asta spune cam totul despre critica literară de azi.”

Cristea-Enache a replicat:

„Dragă Claudiu,

Îmi face bine aversiunea ta. A fost destul să spun «micul caracter Komartin», pentru ca, la puţin timp, să vii cu atâtea confirmări…

Dar spune şi tu, nu e mai corect aşa, să mă înjuri cu numele tău real, în loc să te ascunzi după pseudonime pe diverse forumuri?

Opinia ta atât de proastă, văd, despre mine nu explică următoarele:

1. Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante;

2. Motivul pentru (care) m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş);

3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul;

4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu;

5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion;

6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.

De vreme ce mă dispreţuieşti atât de mult, dragă Claudiu Komartin, cum de tot dădeam de tine prin preajma mea? Luminează-mă, te rog.”

Komartin a răspuns:

„daniel, eşti deplasat. întoarce-te la şustele şi la stipendiile tale, noi doi chiar nu avem cum să dialogăm aici – nu eşti decât un carierist şi un sinecurist obez (şi aici nu mă refer la greutatea ta reală). ce să vorbesc eu cu un om al sistemului multilateral dezvoltat ca tine? eu fac un club de lectură funcţional (ceea ce tu ai fost incapabil să creezi la MLR) în care au citit 70 de scriitori, lucrez la mai multe antologii de poezie contemporană (în ciuda sugestiilor mele şi a zecilor de cărţi pe care ţi le-am dat, ai fost incapabil să gândeşti antologia 2000-iştilor), fac o revistă (poesis international) pe care n-ar fi rău să o citeşti, ca să te mai pui la punct cu poezia contemporană, şi tocmai am creat cu o bună prietenă o mică editură în care nu sunt instrumentul vreunui simion sau lupescu. aşa că linişteşte-te, drumurile noastre nu se vor întâlni prea curând. încerc să evit mediile puturoase în care funcţionezi tu.”

Cristea-Enache a revenit:

„Dragă Claudiu,

Încearcă să nu cobori prea mult nivelul. Nu ai răspuns la nici unul dintre punctele 1-6. Adevărul doare, nu-i aşa? E uşor să insulţi pe net pe X sau pe Y. E puţin mai dificil să-ţi asumi insanităţile cu care operezi.

Şi atunci fugi de subiect, agăţând panicat noi minciuni. Hai să ne referim la acuzele tale factuale.

1. Care sunt cele şase sinecure ale mele?

2. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?

3. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?

4. Care sunt «mediile puturoase» în care “funcţionez» eu?

5. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?

6. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?

Vezi tu, dragă Claudiu Komartin, atunci când eşti corect în toate contextele, îţi poţi permite să ai întrebări şi răspunsuri precise. Când nu, nu. Şi atunci te refugiezi în insulte, trivialităţi, măscări şi alte cele, sperând că – poate – ceva, ceva o să rămână pe imaginea preopinentului tău.
Aş mai avea câteva întrebări să-ţi pun, dar le las pentru o altă ocazie. Eşti oricum pe jos, te las să te dezmeticeşti.”

Komartin n-a mai răspuns. Ruse a închis opţiunea de comentare. Iar Cristea-Enache a citit în nr. 2 din „România literară” următoarele semnate de interlocutorul lui de pe Boomlit:

„Lefegii, trişori, carierişti. Numai dacă mă gândesc la Cristea-Enache, cel mai cunoscut critic al acestei generaţii, încrederea mea în critică se diminuează până la dispariţie. Aduc în discuţie fără nici o plăcere cazul acestui autor de cărţi de interviuri şi de volume în care îşi strânge la doi-trei ani miile de cronici fade şi şablonarde, pentru că e simptomatic pentru criza criticii actuale. Enache a fost de la început copilul de casă al unor diverşi dinozauri care îl puteau ajuta în carieră. După ce s-a folosit cât putea de influenţele şi recomandările lui Simion sau Buzura, a devenit criticul oficial al unei edituri cu care nu are, desigur, nici o legătură când e prin jurii, comitete şi comiţii… Criticul cu şase sinecuri şi trei ziare în care publică acelaşi articol nu a fost luat la întrebări niciodată în anii în care relua articolul publicat în România literară în Evenimentul Zilei şi Ziarul de duminică, după care le explica ţanţoş cunoscuţilor că el scrie o cronică în fiecare zi a săptămânii… Enache nu a descoperit pe nimeni niciodată, nu a scos nimic la suprafaţă, nu a reconsiderat nimic. El ia totul de-a gata, îl ambalează frumos şi-l bagă la sertar. Nu critică de întâmpinare, ci critică de îmbălsămare. Enache vede totul în termeni de: «mă înjură că am scris prost de el», cu variantele «mă înjură că n-am scris de el» sau «mă înjură că nu l-am lăudat suficient». Fireşte, în lumea din care vine el nici nu poate exista alt raport polemic între doi oameni. Totul e «strategic», «tactic», important e să fii nu un bun cititor, ci un bun aranjor, o mizerie de tactician. Eşti atent la ce a scris concurenţa despre o carte şi, în funcţie de interese, de rivalităţi sau de ceea ce îţi cere patronul, te situezi corespunzător. De când e criticul literar mai mult un politician decât un formator de idei şi un cititor superior care încearcă să pună lucrurile în ordine într-o lume lipsită de orice reper? Întrebaţi-l pe Enache, rotofeiul critic sinecurist care ne pune, ca Năstase (originalul după care a fost clonat), să-i numărăm ouăle dacă în discuţie se pun probleme de incompatibilitate sau lipsă de etică profesională. Dar putem să vorbim de etică profesională când eşti arvunit de o editură şi scrii numai după ce ai văzut ce au de zis despre o carte ceilalţi critici tineri?”

V-aţi plictisit cumva, dragi cititori? Déjà vu? Totuşi, e probabil că va deveni din ce în ce mai palpitant.

În ce mă priveşte, voi respecta toate regulile scrise şi nescrise ale unei polemici. Nu voi intra în viaţa particulară a lui Claudiu Komartin. Nu mă voi referi la modul în care a apărut el în lumea noastră literară. Nu îi voi stâlci numele.

Eu aveam de demonstrat două chestii. Una factuală: că preopinentul meu „mă injuriază pe toate site-urile exact de la ultima mea cronică despre el”. Şi o etichetă caracterologică: „micul caracter Komartin”.

În schimb, Claudiu Komartin avea mai mult de lucru. El trebuia să răspundă la şase plus şase întrebări la obiect ale lui Daniel Cristea-Enache. A avut timp s-o facă? Păi, din 8 ianuarie până în 15 februarie, a cam avut… O lună şi o săptămână. Nu se poate spune că n-am avut răbdare să-i aştept răspunsurile.

Şi nu se va putea spune nici că am fost câinos, când puteam să fiu generos. Îi mai acord, iată, lui Claudiu Komartin câteva zile. Un interval de graţie: până pe 20 februarie, ora 10.00 (e prea devreme, dragă Claudiu? Ai grijă să nu fie prea târziu.)

Ori retractează în public (nu în privat) toate minciunile şi aberaţiile pe care le-a scris despre mine (nu mă refer, evident, la opiniile sale despre scrisul meu; îi accept bucuros obiecţiile critice), făcând un comentariu, simplu: „dom’ne, am greşit; îmi pare rău”. Ori face altele decât asta.

În acest „ori-ori”, dragă Claudiu Komartin, alegerea este a ta. În deplină transparenţă, îţi spun dinainte variantele mele. Dacă îţi ceri scuze săptămâna asta sub textul meu pe Agenţia de Carte, ţi le accept şi opresc partida. Dacă nu, înseamnă că eşti, ca şi mine, un fan al serialului Dexter şi ai vrea să intri pentru o vreme în platoul de filmare.

În ambele variante, eu sunt gata să te ajut.

Daniel Cristea-Enache