Miercuri, 23 februarie 2011, ora 19:00, la Galeria “Orizont” (Bulevardul N. Bălcescu nr 23 A, Bucureşti), va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură “147”, a artistei Angelica Alexa. La vernisaj, va prezenta criticul de artă Aurelia Mocanu. Evenimentul e realizat cu sprijinul UAP.
“Necesitatea de a reprezenta corpuri umane în diferite ipostaze, în spaţii ce traversează raţiunea, este de fapt relaţia transparentă între lumea noastră şi o alta.
Aşa că am ales să gravitez în jurul subiectului central al artei, ideea de om, ştiut fiind că la momentele ei maxime sau în cele de repliere în faţa prea marii ei gratuităţi, arta se rescrie prin revenirea la umanitate ca valoare, comandament nescris al istoriei estetice, însă întotdeauna respectat cu sfinţenie.
Omul actual mi se pare mai curând ascuns în nenumărate feluri de priviri, în sute de ipostaze posibile pe care ar dori să le urmeze spre a se împlini, spre a se desăvârşi dorind să capteze o formă rotundă, întreagă; dar, cel mai adesea, toate aceste posibilităţi, toate aceste latenţe sunt neterminate ori pur şi simplu neurmărite. Unui destin îi poate lipsi şansa, altuia moştenirea ereditară, celui de-al treilea gustul pentru frumos sau muzică. Şi astfel omul devine sau se reduce la un semn cu atât mai real cu cât pare mai abstract – fără individuare, un semn comun, un rest al prezenţei. Sau o sacralitate difuză, ca un fel de întrupare divină care ne-a părăsit sau de a cărei semnificaţie am uitat.
Omul între îngeri sau între aripi care s-au întrupat în forme feminine înveşmântate, este cel ce separă şi găseşte poarta între cer şi pământ, între ”cele văzute şi cele nevăzute”…
Ne închipuim şi ne gândim adesea la ceea ce poate fi ”sus”, pentru a „ameliora” ceea ce este „jos”. De fapt, în ordinea firească a lucrurilor, se întamplă invers,” cei de jos” se gândesc să îndrepte lucrurile spre „cele de sus”. În acest spaţiu, omul decade spre semn liniar, culoarea pierde din naturaleţe şi din sinceritatea faţă de „trupul auratic”, forma se chirceşte în alegoric, pierzând naturaleţea simbolului.
Nici artistul şi cu atât mai puţin privitorul nu mai au decât foarte puţin de împărtăşit întru umanitate comună, ambii fiind, împreună sau separaţi, martori ai „strălucirii interioare” consumate de un cinism plat, cotidian, cu care ne hrănim în loc de spirit.
Propun forme care sunt grafii ce „îmbracă” omul în semne artistice ca într-un fel de giulgiu festiv, comemorativ, ca pe o relicvă de artă şi de istorie în acelaşi timp. Sensibilitatea tratării este variată, pentru că pleacă din întrebări punctuale cărora încearcă să le răspundă, în vreme ce culoarea evocă – momente, stări, frânturi de mesaj. Un mozaic polifaţetat ce răsfrânge şi retrimite privitorilor imaginea spartă, explodată, a omului cu O de altădată.
147 de posibile întrebări, căutări şi răspunsuri …”, a scris autoarea.