E posibil să mai existe – după „Caravana cinematografică”, „Marea amărăciune”, „Trenul de noapte”, „Adolescent” ori „Spovedania” – prejudecata critică potrivit căreia Ioan Groşan ar fi doar un umorist talentat? E posibil, desigur, pe un evantai de interpretări căzând alături de text, dar cu aerul că-l soluţionează pe înţelesul bietului cititor.
În „Un om din Est”, romanul îndelung aşteptat, cancelaria profesorilor nu mai reprezintă centrul de putere şi decizie profesională, ca în „Marea amărăciune”. Nici factorii de răspundere ideologică pe unitate nu mai au acel rol de capac etanş pus peste existenţele oamenilor muncii. Tovarăşa directoare merge, în prezentul activ sau evocat al romanului, cu ochii în jos, după ruşinea de fi căzut, şi încă de două ori, în buda şcolii.
Profesorul de biologie, care vrea cu ardoare să intre în Partid, va ajunge în cele din urmă s-o cunoască biblic pe tovarăşa Szekely, secretara P.C.R. a Şcolii generale nr. 1. Maiorul Dobre, şeful Securităţii, va fi ridiculizat de un General venit de la Centru, adică de la Bucureşti. Aproape fiecare personaj poate apărea, succesiv şi alternativ, într-o lumină a agresivităţii oficioase sau într-una a umilinţei ierarhice. Mereu cineva va fi mai sus decât altcineva, şi tot aşa, până la figura sacrosanctă a Tovarăşului Prim, Ceauşescu. Ierarhiile realităţii socio-politice sunt întoarse însă, răsturnate ca în joacă pe hârtie, în caietul roşu pe care profesorul de română Iuliu Borna îl ţine secret. Căci scrisul lui dirijează, cu o exactitate a detaliilor care îl înmărmureşte în primul rând pe el, ţinutele, intervenţiile şi experienţele celorlalţi.
Dacă acest profesoraş alcoolic, cu pasiunea pescuitului şi veleităţi literare, pre-scrie mai multe secvenţe ale romanului, prietenul şi colegul său Nelu Cucerzan (zis Sanepidu’) descrie altele, deja consumate. Iuliu e aproape terorizat de ce-i iese. Nelu relatează cu lux de amănunte ce-a făcut şi-a dres. Jocul acestor două perspective rulează şi developează „Un om din Est”, intersectează vizual acţiunea şi o motivează, recuperează verigi lipsă şi aduce, prin deplasarea camerei de luat vederi în puncte şi unghiuri diferite, reconsiderări şi reinterpretări ale unor situaţii ce păreau clasate. Pe lângă consistenţa caracterologică, romanul are o vitalitate prozastică datorată şi acestei permanente modulări, glisajului fin sau, dimpotrivă, rapid de la o realitate exterioară, accesată prin diversele experienţe erotice ale lui Nelu Sanepidu’, la una care se va materializa, halucinant, din filele lui Iuliu Borna.
Scriitor în varii registre, Ioan Groşan reuşeşte să meargă pe fiecare dintre aceste fire, unul oarecum mai colorat (sexul serializat al lui Nelu), altul mai sumbru şi ascuns, proiectat în exterior numai prin întâmplările pe care le provoacă (scrisul generator al lui Iuliu). Schema se complică o dată în plus prin aceea că don Juan-ul de provincie altoit cu Ostap Bender se confesează borgesianului său coleg de catedră într-un suculent roman epistolar, un caiet foşnind de acuplări şi brăzdat de reflecţii meditative la marginea patului. E destul de riscant, pentru un comentator neatent sau neavizat, să acuze aceste episoade de trivialitate. Toate cele şapte aventuri rememorate de insaţiabilul cuceritor sunt nu atât convenţionalizate (foiletonistic, comic, erotic, pornografic…), cât explorate în cercurile concentrice, tot mai largi, având în centru o nouă experienţă sexuală. Sexual-socială.
Păcat că acest încântător roman este atât de prost corectat şi redactat. Păcat şi că, la pagina 293, el se încheie. O să ne punem pe-aşteptat volumul al doilea…
Daniel Cristea-Enache
* Ioan Groşan, Un om din Est, I, Ed. Noul Scris Românesc/ Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 294 p.
