„Scurtă istorie a lumii in 50 de minciuni” este o carte care pe de o parte vă va aduce zâmbetul pe buze când veți vedea cum au mințit unii oameni importanți doar pentru a da mai bine în ochii altora, de exemplu, sau cum autori celebri se țineau de șotii prin presa vremii. Dar veți vedea și cum alte minciuni, răspândite la scară largă, au făcut ca unele grupuri etnice sau minorități să fie oropsite secole întregi sau unele personalități istorice să fie reținute nu pentru ceea ce au făcut bun, ci pentru niște incidente ale vieții private, pentru care au fost făcute, pe nedrept, responsabile. Iar alte minciuni au provocat chiar întorsături dramatice ale istoriei. Poate că nu întâmplător Natasha Tidd alege lumea politică pentru a ne introduce în această istorie a minciunii subiectivă și ea, bineînțeles. „Scurtă istorie a lumii in 50 de minciuni”, de Natasha Tidd, a apărut la Editura Niculescu. Anamaria Spătaru a stat de vorbă cu Renata Roșu, redactorul cărții.
Anamaria Spătaru: –Într-o perioadă în care întreaga lume este sufocată de fake news, o carte ca cea a Natashei Tidd este, cred, binevenită, pentru a înțelege mai ales cât rău poate face minciuna răspândită la scară largă. Dar pentru că autoarea este puțin cunoscută, fiind pentru prima dată tradusă, ce ne poți spune despre ea și preocupările ei?
Renata Roșu: -Natasha Tidd este istoric și scriitoare freelancer. Aceasta este cunoscută pentru faptul că este specializată în istoria de gen și în istoria sănătății mintale. Fiind pasionată de evidențierea povestirilor istorice mai puțin cunoscute și de a face istoria accesibilă tuturor, a creat site-ului de istorie pop F Yeah History. Istoria de gen este un subdomeniu al istoriei și studiilor de gen și analizează în ce fel evenimentele istorice și epoca în care au avut loc au un impact diferit asupra femeilor față de bărbați.
În această carte, în care sunt selectate 50 de minciuni care au marcat istoria, autoarea acoperă o perioadă mare, din Antichitate și până în Secolul XX, dar sunt convinsă că va scrie o carte care să cuprindă și Secolul XXI, care de la început abundă în evenimente tulburătoare și insinuante.
Anamaria Spătaru: –Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar și de cei care vor să pară învingători, și nu este foarte surprinzător faptul că politicienii s-au folosit de minciuni încă din cele mai vechi timpuri. Și chiar au lăsat mărturii scrise care au supraviețuit milenii și nu au fost puse la îndoială până când cercetătorii, întâmplător, au dat în arhive peste niște informații care li s-au părut exagerate. Și aici, autoarea se oprește, printre alții, la Iulius Cezar și la Războaiele Galice.
Renata Roșu: Iulius Cezar, acest reprezentant al Imperiului Roman, iubit și antipatizat în egală măsură, este considerat părintele spin-ului politic, acea tehnică de manipulare a informațiilor și comunicării, folosită de către politicieni, partide politice sau alte grupuri de interese, pentru a prezenta evenimentele, acțiunile și declarațiile într-o lumină favorabilă propriei lor agende politice și pentru a influența opinia publică în mod strategic.
Războaiele Galice au fost cruciale în ascensiunea lui Cezar spre rolul de dictator al Romei. Înainte să ajungă cunoscut drept unul dintre cei mai importanți generali din Imperiul Roman, Iulius Cezar se zbătea într-o mare de datorii aparent interminabilă. Galia era independentă și plină de bogății care așteptau să fie jefuite. Cezar căuta un motiv pentru care să atace, iar helveții, o confederație de triburi galice, părea să îi ofere exact acest motiv. Acesta și-a adunat legiunile și i-a urmărit pe helveți când se mutau spre alte zone, masacrându-i și luându-le toate averile. Astfel, Cezar a devenit o persoană foarte bogată.
Dar ca să-și mențină imaginea intactă și pentru că nu dădea prea bine că pornea războaie doar pentru a scăpa de datorii, Cezar a decis să-și publice propria versiune a evenimentelor petrecute într-o serie de relatări intitulate: „Comentarii asupra războiului cu galii” (Commentarii de Bello Gallico). În aceste relatări, Cezar a explicat cum s-a văzut obligat să-i urmărească pe helveți, deoarece aceștia plănuiau să migreze lângă o provincie romană și, ca atare, reprezentau un pericol pentru toți romanii.
Interesant este că afirmațiile lui Cezar au fost considerate adevărate nu numai de Republica Romană și mai târziu de Imperiul Roman, ci și de istorie, până la mijlocul secolului XX. Indiciul care i-a făcut pe istorici să descopere minciunile lui Cezar are legătură cu numerele pe care le-a indicat, care au fost enorm de mari pentru acele vremuri.
Anamaria Spătaru: –Cazul împărătesei Wu mi se pare relevant, de asemenea, pentru felul în care femeile sunt primite în politică și la cârma statelor. Multe dintre ele ajung să fie demonizate, fiindu-le atribuite fapte crude, în ciuda succesului pe care l-au avut de fapt. Ea a fost mai întâi concubina unui împărat, iar faptul că a reușit să acceadă politic nu a fost iertat de contemporani. Sigur, intrigile nu îi erau străine, nu era o inocentă, dar a fost acuzată de faptul că și-a omorât fiul și soțul, cercetările istorice scoțând la iveală mai târziu că de fapt aceștia au suferit de boli incurabile.
Renata Roșu: -După dinastia Tang, China a intrat într-o perioadă turbulentă de 50 de ani. Au fost timpuri cel puțin haotice, fără o autoritate centrală și, când domnia dinastiei Song a început în anul 960, s-a dus o bătălie grea pentru a readuce China la starea în care se afla în timpul dinastiilor Tang și Han. S-a făcut un efort pentru a promova identitatea chineză și pentru a readuce la viață confucianismul, nu numai în viața de zi cu zi, ci și în modul în care era povestită istoria Chinei. Conform explicațiilor eruditului Zhu Xi, problema era că domnia împărătesei Wu nu se potrivea în acest fir narativ.
Reușitele și domnia îndelungată a împărătesei Wu însemnau că nu putea fi dosită în colțurile prăfuite ale istoriei, însă nu era genul de femeie pe care istoricii dinastiei Song doreau să-l celebreze. Era mult mai simplu să aleagă cu atenție din trecutul lui Wu doar acele părți pe care doreau să le includă și să se concentreze pe poveștile celor care se opuseseră domniei ei.
Dar Wu Zetian a fost singura femeie din istoria dinastică a Chinei care nu a domnit în calitate de văduvă sau de consoartă, ci ca împărăteasă cu drepturi depline. În timpul domniei sale, între anii 690 și 705, Wu și-a extins imperiul, a redeschis Drumul Mătăsii și a concentrat fonduri guvernamentale în măsuri de îngrijire a celor săraci și bolnavi. Înainte de moartea ei în anul 705, împărăteasa Wu a ales să nu aibă niciun epitaf pe piatra de mormânt, dorindu-și ca istoria să fie judecătorul suprem al domniei ei. Poate nu a fost o ideea prea bună. Wu nu e amintită în istorie ca un conducător puternic și eficient, ci ca un ucigaș crud, ulterior fiind descrisă astfel: „Și-a omorât sora, și-a măcelărit frații, și-a ucis împăratul și și-a otrăvit mama. Și zeii, și oamenii o urăsc.”
Anamaria Spătaru: –Vă mai amintiți de găina care a născut pui vii? Ei bine, în epoca modernă timpurie, în Anglia, s-a scris că o femeie a născut un iepure. Nu știu dacă din istorie s-au inspirat cei de la „Evenimentul zilei” sau numai goana după senzațional i-a făcut să scrie această știre…
Renata Roșu: -La 10 octombrie 1726, ziarele britanice au preluat o poveste extraordinară: o tânără pe nume Mary Toft tocmai dăduse naștere unui iepure. Desigur, nu era adevărat. Toată povestea a fost o farsă dubioasă și nici măcar nu fusese destul de bine gândită să supraviețuiască unui scrutin de câteva săptămâni – în decembrie, întreaga înșelătorie a fost demascată. Drept pedeapsă, Mary a fost pusă în detenție publică și oamenii puteau plăti o sumă modică pentru ca ea să defileze prin fața lor în timp ce o huiduiau. După ce a fost eliberată, Mary s-a întors acasă, unde a dat naștere unei fetițe sănătoase și și-a trăit liniștită restul vieții.
Anamaria Spătaru:–Dar manipularea prin presă, denaturarea adevărului mai ales în scopuri politice s-a petrecut tot timpul, iar cu cât numele celui care spunea minciunile era mai cunoscut, cu atât ele prindeau mai bine. Chiar Mark Twain se face vinovat de una gravă, nu-i așa?
Renata Roșu: Înaintea alegerilor prezidențiale din 1864, doi jurnaliști, David Goodman Croly și George Wakeman, au publicat un pamflet intitulat Metisajul: Teoria amestecului rasial. În acest pamflet, ei spuneau că viitorul omenirii depindea de căsătoriile interrasiale. Ei încercau să împiedice abolirea sclaviei și alegerea lui Abraham Lincoln ca președinte.
Folosindu-se de acest pamflet, în mai 1864, Mark Twain a publicat propria versiune a stratagemei despre metisaj (căsătoriile interrasiale), în care susținea că fondurile colectate pentru soldații Uniunii erau deturnate cu scopul de „a ajuta o Societate de Metisaj undeva în Est”. Twain și-a cerut ulterior scuze pentru știrea falsă, spunând că o scrisese la beție.
Anamaria Spătaru: –Cartea se încheie cu minciuna autorităților sovietice în cazul Cernobîl, care ne-a afectat direct. Dar ce spune autoarea despre utilitatea acestor studii ale dezastrelor și masacrelor și despre importanța căutării noilor dovezi și a studiului istoriei?
Renata Roșu: -O mare parte din ceea ce știm despre istorie are rădăcini adânci în minciuni și omisiuni. Vrem o poveste savuroasă, cu un erou și un antierou, să ne simțim bine cu noi și cu țara noastră. Nu vrem să primim prea multe întrebări, să fim nevoiți să ne confruntăm cu aspectele inimaginabile ale trecutului nostru. Este de înțeles, dar asta nu înseamnă că e sănătos și, cu siguranță, nu e sustenabil.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, a existat o creștere bruscă a interesului pentru studiul academic al memoriei, în special al modului în care înțelegem și ne amintim atrocitățile. Din aceste studii, am învățat și încă învățăm multe; de exemplu, importanța memorialelor publice, a muzeelor și folosirea sistemului educațional în păstrarea și înțelegerea acestor momente din istorie. Introspectiv, mai există o lecție destul de evidentă – atunci când ignorăm, dezavuăm sau respingem aceste momente, este în mod inerent dăunător. Consecința imediată constă în ruptura care se creează între țări și popoarele lor. Cu cât persistă mai mult, cu atât ruptura se mărește, deseori transformându-se în teorii conspiraționiste și mai multe minciuni care deșartă atât de multe informații greșite în lumea deja mocirloasă a înțelegerii istoriei.
La școală ni se spune că istoria ar trebui să fie imparțială, dar, inevitabil, nu este așa. Nimeni nu apreciază o poveste incompletă – nu cumperi un roman ca apoi să rupi filele din mijloc; deci, de ce ai face asta cu istoria? De aceea, autoarea speră că parcurgând această carte, cititorii își vor dori să afle mai multe răspunsuri și că vor găsi plăcere în descoperirea lor.
Titlu: Scurtă istorie a lumii în 50 de minciuni
Editura: Niculescu
Autor: Natasha Tidd
Număr pagini: 272
Anul apariţiei: 2024
ISBN: 978-606-38-0974-3
Format carte:13 x 20 cm
Vârsta: Adulți
