În corul de casandre care bocesc (sau slăvesc) dispariţia cărţii de hârtie, sub galopul nimicitor al strănepoatei digitale, am să falsez şi eu puţin, uzând de dreptul sacru şi secular al românului de a-şi da cu părerea.
Înclin să le dau dreptate acelora care susţin că n-ar fi îngrijorătoare dispariţia cărţii, ci a cititului. Un dram de conservatorism, însă (da, sefist da’ învechit, ce vreţi), mă determină să adaug pe lista îngrijorărilor nu numai dispariţia cititului, ci şi metamorfoza lui. Cititul de plăcere lenevoasă nu este încă pe cale de dispariţie, dar cititul de performanţă vine tare din urmă. Pare o cursă a acumulării de informaţie beletristică, ba chiar o cursă a înarmării, pe alocuri, între încrâncenaţi. Din acest punct de vedere, aş zice că e normal ca zilele cărţii foşnitoare (nostalgicii ar fi putut inventa o sintagmă mai de Doamne-ajută decât această nerozie, zău aşa) să fie numărate, iar cele ale ebook readerului încăpător, rapid, accesibil şi fiabil să se prefigureze strălucitoare.
Tirajele de mii de exemplare ale volumelor tipărite au apus pentru totdeauna. Dar aceasta nu este neapărat o tragedie. Cartea, în tiraj limitat, devine tot mai mult un obiect care face plăcere unui grup restrâns de colecționari și cunoscători. Sau, cum îmi spune un bun prieten, dacă scrie o carte și vrea s-o dăruiască unui apropiat, n-o să-i dea codul de acces ca să și-o descarce singur de pe net. Își tipărește un tiraj și-l distribuie cu generozitate înțeleaptă. Ori își umple doi metri de raft.
Că veni vorba despre rafturi și cadouri, am să scandalizez poate mărturisind că propria mea bibliotecă nu-mi este atât de dragă încât s-o zăvorăsc dorințelor unui prieten. L-aș pupa chiar și dacă, prefăcându-mă că plec din cameră pentru câteva minute, aș vedea, prin ușa întredeschisă, că scoate un volum din raft și-l ascunde panicat sub cămașă. Credința mea este că o carte bună trebuie să umble toată viața ei. Am citit-o, mi-a plăcut, vreau s-o împărtășesc cu altcineva, i-o dăruiesc, chiar dacă (ce încercare a ipocriziei…) nu o am în dublu exemplar. De ce? Poate mi se pare că povestea aceea i se potrivește. Poate vreau să-i transmit o frântură din mine, prin intermediul a ceva cu care am rezonat. Poate vreau să-l câștig. Poate mă bucură să-l văd cum se bucură. Nu-mi ajunge să-i dau un telefon (sau un sms, că vorbim de literatură) și să-i zic „am citit un roman excepțional, îl găsești la http//www.șamd”.
Unii dăruiesc orhidee, diamante, rolsroisuri, Luna-de-pe-cer. Pentru alții cadoul ideal este o marcă trendy de whisky, bilete la meci sau desuuri roz-bombon. Unii și-i bucură însă pe cei dragi cu o acuarelă, un disc, o statuetă, un film, ceva ce le-a încălzit viața. De ce nu faci cadou o carte profundă și în același timp frumoasă, frumoasă chiar prin înfățișarea ei? Există, din fericire, oameni, chiar și editori, fie-mi iertată această răutate duioasă, pentru care bunul gust nu înseamnă doar un biftec tartar la un restaurant de fițe; înseamnă mici bijuterii editoriale, cărți perfect echilibrate în cumpăna universală a obiectelor, care emană fericirea de a le avea, de a te identifica cu ele, de a te regăsi în dânsele, de a le ține pur și simplu în mână, precum, de pildă, bijuteriile tulburătoare create în „Omul din castelul înalt”. Poți avea obiectul aproape perfect chiar cumulând apropierea de perfecțiune a unor elemente aparent prozaice, precum coperta și combinațiile ei de culori, proporțiile, oglinda paginii, corpul de literă, ilustrația, calitatea hârtiei, greutatea, profesionalismul traducerii, prefața, corectura, valoarea textelor și toate câte mi-or fi scăpat aici. Obiectul carte poate înlesni o iluminare.
În fine, mă bate gândul că pierdem vremea despicând firul în patru despre ce va să zică toate aceste cărți tipărite pentru noi. Că ne-au schimbat viețile, e limpede. N-ar fi oare fair-play să ne întrebăm mai degrabă ce însemnăm noi pentru tot acest popor de cărți născut de-a lungul unor secole cu care bietele noastre vieți nu pot concura? Cum ne raportăm la ele? Ca să-l parafrazez (și îmi cer iertare cu sinceră umilință pentru păcatul acestei ieșiri, poate trufașe) pe părintele Bartolomeu Anania, este esențial să ai mai multă grijă de sufletul cărții decât de viața ei pământească…
Dănuț Ungureanu
Mi a placut articolul tau,caci spui lucrurilor pe nume si asta e de apreciat. Am o intrebare,incerc sa postez acest articol pe facebook ,deoarece mi a placutsi as vrea sa il citeasca citi mai multi,te deranjeaza? Daca da altadata nu voi mai posta.
Multumesc mult pentru aprecieri. Nu, nu ma deranjeaza, sunt chiar magulit.
foarte frumos … capul din fotografie, numai ca este din trecut, aveti si o fotografie mai recenta, sa dispunem si noi imaginea actuala a ganditorului ? cat despre text… in nota obişnuita la toate producţiile d. u. adica excelent.!
aristotel b
Multumesc frumos, Aristotel. Poza e dintr-un loc care mi-a fost drag. Nu m-am schimbat prea mult de atunci, poate putin ochii, si desigur un alt tricou, pe care mi l-am cumparat din drepturi de autor…
Foarte just editorial. Iar ultimul paragraf chiar mă duce cu gândul la teoria animistă/panteistă, conform căreia toate lucrurile au suflet, și de ce n-ar avea atunci și cărțile suflet?…
În orice caz: nu știu dacă, poate că o să devin „tradiționalist”, chiar dacă sunt tânăr. Nu îmi prea place să citesc cărțile de pe calculator, deși poate cu e-book reader ar fi altceva, n-aș mai fi așa de ușor distras să fac alte lucruri, ca, de pildă, să frunzăresc (!) Internetul sau să mă agit la un joc video… Prefer să citesc cartea materială. Însă sunt un mare fan al poeziei, așa că în viitor ar putea să fie mult mai multă poezie recitată (orală) decât citită…