În curând, la Editura Polirom va apărea “Istoria limbii române” de Alexandru Philippide, ce cuprinde ciclul de prelegeri predate între anii 1893 şi 1933, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi de Alexandru Philippide, considerat fondatorul Şcolii lingvistice ieşene. Ediţia de faţă a fost elaborată în mai multe etape de G. Ivănescu, Carmen-Gabriela Pamfil şi Luminiţa Botoşineanu. Concepţia ediţiei urmează, cu adaptările cuvenite, modelul de editare a celebrului “Cours de linguistique générale”, iniţiat în 1916 de foşti studenţi ai lui Ferdinand de Saussure, pe baza notelor de curs. De asemenea, au fost avute în vedere şi ediţiile conţinând cursurile universitare ale lui Ov. Densuşianu şi G. Ibrăileanu realizate, în aceeaşi manieră, la noi.
Pentru reconstituirea textului s-au folosit manuscrisul autograf al ultimelor două părţi ale cursului (Istoria sunetelor şi Istoria formelor), precum şi caietele unor foşti studenţi ai lui Philippide, din diferite perioade (Mihai Costăchescu, Iorgu Iordan, Ion Lăzărescu, Elvira Irimia, Virginia Ghibu, Lucia Pop, Haralamb Mihăescu, Diomid Strungaru).
Textul, amplu adnotat, este completat de Bibliografie, un Indice de autori şi un Indice de cuvinte, forme gramaticale, variante fonetice şi elemente derivative, rezumate în limbi străine de circulaţie (germană, engleză şi franceză) şi o Anexă în care au fost reproduse hărţi şi fotocopii după manuscrisul autograf al lui Philippide şi după caietele elevilor săi.
„Ca profesor, Philippide impresiona pe elevii săi şi prin marea lui erudiţie, dar şi prin exemplul viu de muncitor îndârjit şi de om pasionat pentru ştiinţă şi pentru profesiunea pe care o practica. Opera lui Philippide despre originea poporului român este naţională în cel mai înalt şi mai frumos înţeles al cuvântului, prin subiect, ca şi prin rezultatele obţinute.” (Iorgu Iordan)
„Am convingerea că opera lui Philippide cuprinde concepţia lingvistică cea mai de seamă pe care a dat-o poporul român până astăzi şi că această concepţie poate determina o îmbunătăţire a lingvisticii mondiale contemporane, care prezintă atâtea deficienţe, şi tocmai în domeniul la care se referă concepţia lingvistică a lui Philippide.” (G. Ivănescu)
Alexandru Philippide (1859-1933), profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Catedra de Filologie Română, între anii 1893 şi 1933, membru al Academiei Române, este considerat fondatorul Şcolii lingvistice ieşene.
A debutat cu lucrarea Încercări asupra stărei sociale a poporului român în trecut, Iaşi, 1881, teză de licenţă, susţinută în acelaşi an. Au urmat: Introducere în istoria limbei şi literaturei române, Iaşi, 1888, Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, 1897, Originea românilor, vol. I, Ce spun izvoarele istorice, vol. II, Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1925, 1928. Între 1897 şi 1905 a redactat porţiunea A – dăzvăţ a Dicţionarului limbii române al Academiei (manuscris aflat la Biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române). În seria de studii şi articole: Idealuri (1891), Specialistul român (1900), Specialistul român. Contribuţie la istoria culturii româneşti din secolul al XIX-lea (1906-1907), Cum se apără specialistul român (1908), Dicţionarul Academiei sau basmul cucoşului roş (1908), Un specialist român la Lipsca (1909), Pseudoştiinţă contemporană (1911), Coincidenţe (1915), Prejudiţii (1916) etc. Philippide analizează direcţii şi metode de cercetare, curente şi doctrine lingvistice, filozofice sau literare, opere esenţiale filologice (în sens larg), pentru a semnala, adesea în termeni duri, erori, confuzii, incoerenţe, superficialitate şi inconsecvenţă. De-a lungul carierei didactice a predat cursuri de teoria limbii (Introducere în ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor) şi de istoria limbii române.