Emilia Faur a primit Premiul Tânărul prozator al anului 2023, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, pentru volumul ”Viața e a mea”, Editura Polirom.
”Un roman despre feminism și feminitate, despre societate și constrângeri fizice sau mentalitare, despre sărăcie și contraste și despre efectele psihice și sufletești ale acestor contraste. O perspectivă dinamică ce se deplasează din cuplu în familie, în mediu social, printre etichete, predeterminări și prejudecăți, identificând trauma și oroarea, dar într-o manieră aproape poetică, în care atrocitatea este îmblânzită de speranță, cruzimea de stranietate, vulgaritatea de frumusețe și neputința de melancolie. Atenția la detalii, excelentul spirit de observație și curajul tematic sunt dublate de o fină cunoaștere și interpretare a psihicului uman, atât la nivel individual, cât și societal. Rezultă personaje verosimile și credibile, ba chiar recognoscibile, și o analiză stratificată, minunat strunită narativ din punct de vedere al intensității. O construcție laborioasă cu multe puncte de vedere, din interior și exterior, și nuanțe care evocă neliniști și se contopesc într-un punct de fierbere în care realitatea se apropie de limita suportabilității și colaps. Rămân frica și dragostea. Și un set de porunci de supraviețuire.”, a spus Cosmin Perța în cadrul Galei .
În cadrul campaniei de promovare a laureaților Galei Tinerilor Scriitori / Cartea de poezie a anului 2023, un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii, Dan Mircea Cipariu și Tudor Voicu au dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu Emilia Faur.
Tudor Voicu: -”Viața e a mea” (Polirom, 2023) e o proză care nu te poate lăsa indiferent, atingând cititorul direct, tensionat și tensionant, fără menajamente. Ce urme lasă scrierea unei astfel de proze în lumea interioară a autorului?
Emilia Faur: -Cartea e urma, bănuiesc. E felul în care am răspuns eu însămi unor chestiuni care m-au înfuriat, care ţin de tot felul de stereotipuri şi prejudecăţi legate de familie, gen, sexualitate. Poate a fost şi un croşeu pe care l-am dat neputinţei – simţeam că nu mai înţeleg nimic, că trebuia să integrez noi roluri pe care nu ştiam cum să le joc şi a căror reguli le găseam caduce şi nedrepte, de pildă rolul de mamă sau de soţie. Directeţea e ceva ce mă caracterizează ca om, nu neapărat ca scriitor; disconfortul sau tensiunea e ceva ce resimt tot timpul în relaţia cu ceilalţi, cu lumea, cu mine. Urma e o ipostază a mea, la un moment dat.
Dan Mircea Cipariu: -”Viața e a mea” are o cotitură-întorsură de policier. Și totuși miza nu e să vedem unde ajunge glonțul epic, ci care sunt circumstanțele sociale și psihologice ale unei crime. Ca să citez din cartea ta: ”Fiecare să fie pentru celălalt un punct de plecare nimic mai mult.” De unde și cum s-a metamorfozat punctul de plecare al romanului tău de debut?
Emilia Faur: -Pot fura expresia „glonţul epic”? Îmi place. Sincer, nu-mi amintesc mare lucru. Să mă apuc acum să spun când şi cum, aş inventa. A prins contur într-o perioadă de haos şi confuzie, e un miracol, dacă mă întrebi. Am avut şi momente de reflecţie, atât cât s-a putut în marea de nesomn, dar asta a venit târziu, scrisesem deja o bună parte. Contează, cred, că exersasem mult înainte. De pildă, am găsit de curând, în ceva cotloane de laptop, câteva texte scrise acum vreo cinci ani, care păreau să fie începutul unui policier. Am râs. Uitasem complet că am astfel de exerciţii. Eram cam năucă, asta-i sigur, primele luni de părinţeală sunt un paradox: debandadă şi militărie. Pentru că sunt scriitoare, am scris, nu cred că puteam face altceva.
Tudor Voicu: -Într-un scurt interviu pentru revista ”Familia” afirmai că ai scris ”Viața e a mea” în aproximativ 3 luni. Volumul nu are nimic, însă, din stângăciile uneori specifice debutului, dimpotrivă. Cum ai început să scrii proză și ce opere literare te-au modelat ? E literatura un meșteșug care poate fi exersat la cenacluri ori la atelierele de scriere creativă?
Emilia Faur: -Am început să scriu acum vreo 10 ani. Aveam doar două texte de proză când am decis să le citesc în Insomnia, la Nepotul lui Thoreau. Mai aveam pe-atunci o părere proastă despre mine ca scriitor. Mă aşteptam să mi se spună să mă las de prostii, dar în seara aia oamenii m-au încurajat – au pus întrebări capcană, gen, cum vezi proiectul, pe când e gata; m-am blocat. Vreo şase luni dup-aia n-am mai putut scrie un rând, nimic.
Sunt un cititor cu intenţie, adică fac asta deliberat, interesat – vânez tehnici, moduri de a spune o poveste. Uneori mă mai enervez şi-mi zic, hai, mă, citeşte şi tu acolo de delectare, fără să vezi aşa creezi tensiune, aşa grăbeşti sau încetineşti ritmul, etc. Nu pot. Orice carte peste care am dat am luat-o drept model. O impresie mai puternică mi-au lăsat-o Andrei Platonov, Friedrich Dürrenmatt, William Faulkner, Cormac McCarthy, Juan Rulfo, Douglas Stuart, Péter Esterházy, Lászlo Krasznahorkai, Alice Walker, Leila Slimani, Giulia Caminito şi lista poate continua, acum zic ce-mi trece prin minte, sigur mai sunt şi alţii. Între autorii români i-am citit cu multă admiraţie pe Ioana Bradea, Lavinia Branişte, Raluca Nagy, Elena Vlădăreanu, Maria Orban, Anastasia Gavrilovici, Ştefan Manasia, Cosmin Perţa, Bogdan Coşa, Dmitri Miticov, Florentin Popa şi mulţi alţii. De fapt, în ultima vreme am citit mai mult literatură română contemporană (proză şi poezie) şi tot sunt în urmă. Nu sunt un cititor extraordinar de organizat, nu prea am memoria numelor de cărţi sau de autori (nu-i deloc grozav…), am memoria tehnicii şi-a senzaţiei. Am citit tot ce mi-a picat în mână şi cam tot ce mi-au recomandat prietenii sau profesorii. Îmi place să cred că o să pot scrie cărţi care să nu semene prea mult între ele; asta e obsesia mea şi asta apreciez cel mai mult la un scriitor, capacitatea de reinventare – ţin minte că am fost surprinsă să descopăr că În mers de rac şi Toba de tinichea sunt scrise de acelaşi autor, de Günter Grass, îmi păreau foarte diferite, nu ştiu, le-am citit acum mult timp, e drept. Literatura e în mod cert un meşteşug şi cred că poate fi exersat la cenacluri şi ateliere de scriere creativă. E important să discuţi despre literatură cu alţii, contextele pot diferi – să mergi la un club de carte, la o lectură, să ai parte de cititori experimentaţi care să-ţi spună o părere onestă poate fi la fel de relevant ca o întâlnire de cenaclu sau un curs de scriere creativă. Eu sunt autodidactă, că aşa s-a întâmplat să fie. Caut, totuşi, să am un feedback înainte să public orice.
Dan Mircea Cipariu: -Literatura, se spune deseori, este tot mai mult un pact cu (auto)biografia. Povestim lumile posibile din mintea unui scriitor. Și totuși, lumea posibilă din mintea ta creionează, la finalul romanului, un manifest și un fel de a fi. De ce ai ales să închei cu un Decalog? Din cele 10 porunci scrise de tine pe care le-ai încălcat cu gândul ori cu fapta?
Emilia Faur: -Habar n-am, poate că Decalogul e, mai curând, o formalitate. Un fel de a atrage atenţia mai uşor şi mai concis asupra unor lucruri. Pare mai serios decât un simplu sfat. Cred că cel mai dificil mi se pare să accept că unele lucruri se întâmplă cum se întâmplă şi că unii oameni sunt cum sunt pentru că asta sau ailaltă. Şi nu ştiu dacă poate exista înţelegere veritabilă fără acceptare.
Tudor Voicu: – Crezi că expunerea unor adevăruri dure din ”Viața e a mea” provoacă la o lectură incomodă? Temele alese de tine fac mai favorabilă receptarea publică în lumea cititorilor și a criticilor literari?
Emilia Faur: -Eu nu am considerat cartea aşa „dură” sau „incomodă” – poate pentru că, gândindu-mă retrospectiv, ştiu cât de multe nu am spus. Realitatea e mult mai „dură”. Nu cred că e suficient să abordezi anumite teme, fie şi ele la modă, ca să fii receptat „bine”, mai trebuie să îţi iasă şi alte lucruri (dozaj, structura narativă etc.). Chiar nu ştiu care-i reţeta aia bună pentru receptarea cărţii, nu m-am gândit deloc la asta când am scris.
Dan Mircea Cipariu: În 2012, ai debutat cu un volum de poezii, ”21” (Emma Books). În ce relație mai ești astăzi cu propria poezie? Cu ce imagini poetice ai îmbia cititorul să descopere ”Viața e a mea”?
Emilia Faur: -E o plachetă onorabilă, „21”, aş tăia nişte versuri, da’ nu mi-i ruşine cu ea. După ce am scris-o, am cântărit, şi-am zis că-i mai multă proză acolo decât poezie. Şi că nu scriu chiar aşa grozav poezie. Nu încă. Sigur că mi-ar plăcea s-o fac.
Imaginile din Oase de sepie a lui Eugenio Montale, îmi vine să zic, nu ştiu de ce: „Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului căruia îi scapă balonul printre case.”
