„S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.”
Mihai Eminescu – Epigonii
Scrisă la numai douăzeci de ani, pe când era student „auditor extraordinar” la cursurile de filosofie şi drept ale Universităţii din Viena, poezia „Epigonii” a lui Mihai Eminescu a fost publicată la 15 august 1870 în „Convorbiri literare”, revista Junimii.
Dovedind la acea vârstă o cunoaştere exhaustivă a creaţiei poetice româneşti de la primele ei începuturi şi până la „acel rege al poeziei” (Vasile Alecsandri), Mihai Eminescu se înclină cu tot respectul spre înaintaşii „poeţi ce au scris o limbă, ca un fagure de miere”, punându-i în antiteza prezentului, când „epigonii” (de valoare minoră – DEX) nu se apropie nici pe departe de o valoare autentică, limitându-se la „cârpirea cerului cu stele şi mânjirea mării cu valuri.” Surprinzându-ne cu o certă modestie, Mihai Eminescu se integrează în rândul „epigonilor”, dar tocmai în felul acesta se distinge de restul contemporanilor săi, pe care-i nu-i nominalizează, dar îi etichetează: „simţiri reci, harfe zdrobite, măşti râzânde pe un caracter inimic”.
Să subliniem totuşi părerea critică asupra „Epigonilor” lui Mihai Eminescu – un compendiu de istorie a literaturii române în versiune lirică – aparţinătoare ilustrului George Călinescu: „Epigonii lui Eminescu reprezintă cea mai mare sforţare artistică din literatura română, dar nu spre a face versuri sonore şi bine rimate, ci a cristaliza cât mai aproape de momentul genetic ideea.”
O astfel de „cristalizare” evidentă o vom afla în „Epigonii” cu privire la Anton Pann, pe care Mihai Eminescu îl nemureşte printr-un vers de mare relevanţă şi cumpănită apreciere: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.” Într-adevăr, la data creaţiei poemului „Epigonii”, poetul Anton Pann era deja trecut la cele veşnice din 2 noiemnrie 1854, după cum menţionează biografii săi.
Cunoscându-i firea şi opera sa poetică în care se răsfrânge o profundă vibraţie folclorică, Eminescu are geniala inspiraţie de a-l considera pe Anton Pann, „finul Pepelei”, acel personaj comic întruchipând pe nelipsitul Păcală din bogata creaţie folclorică românească, cea a snoavelor şi povestirilor umoristice populare. Privind „isteţimea proverbială” a lui Anton Pann, desigur că Eminescu a receptat-o, mai cu seamă. din „Povestea vorbei”, hazoasa poezie a lui Anton Pann, creată şi publicată în 1847, dar şi din numeroasele poezii şi cântece de lume ale acestuia.
Pe Anton Pann, recunoscut de către istoriografia românească a fi fost pe parcursul vieţii sale: cântăreţ de strană, profesor de muzică religioasă, folclorist, scriitor şi tipograf ale propriilor scrieri, dar şi ale altora şi, mai cu seamă, compozitorul Imnului Naţional al României de azi, îl vom afla, desigur, printre întemeietorii de frunte ai culturii româneşti. Că este aşa şi nu altfel, să notăm la loc de cinste faptul că prestigiosul istoriograf şi critic literar George Călinescu îl situează pe Anton Pann, imediat după eruditul cărturar Constantin (Costache) Negruzzi, întemeietorul nuvelei româneşti, în capitolul „Întemeierea prozei. 1840. Primii umorişti” al monumentalei sale „Istorii a literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Fundaţiilor Regale, 1941, dedicându-i sintezei şi studiului critic destinate operei literare a acestuia nu mai puţin de nouă pagini (206 – 214), ceea ce este destul de impresionant.
Dar înainte de toate, aşa cum se şi obişnuieşte de bună regulă, o incursiune în viaţa şi opera literară a lui Anton Pann este una mai mult decât necesară. Aceasta întâmpină de la bun început o stringentă „neconcordanţă” între biografii săi, cu privire la originea şi data naşterii sale, asupra cărora pluteşte un „nor” încă insuficient desluşit. Se presupune, într-o oarece accepţiune a „surselor”, că cel ce-şi va spune mai târziu Anton Pann s-ar fi născut „în jurul anilor 1796 – 1798, în localitatea Silven din Balcani, aparţinătoare pe atunci Imperiului Otoman (Bulgaria de astăzi), un târguşor de la sudul Balcanilor, aflat pe malul stâng al râului Tundza, nu departe de Stara – Zagora.” Despre obârşia familiei sale în care s-a născut Antonie, cel de al treilea fiu al lui Pantoleon Petrov – tatăl, acesta era de etnie „căldărar sau arămar”, după cum afirma într-un studiu Tudor Vianu, iar Tomaida – mama sa – era de etnie greacă sau macedoneană, după cum va consemna mai târziu preotul – exeget, Zaharia Matei.
Până la urmă descifrarea obârşiei familiale ale lui Anton Pann revine cu mai multă susţinere din partea lui George Călinescu, cel care singur se întreabă dacă Anton Pann „a fost Bulgar? Român? şi tot el îşi dă răspunsul fără echivoc: „Cunoaşterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era sau român (vlah curat ori cuţovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie, ceea ce întăreşte data aproximativă a naşterii sale la 1797.”
Rămas fără tată, care a murit de tânăr în 1806, copilăria i-a fost una grea, cu destule lipsuri. Singură, cu cei trei băieţi orfani nu prea mărişori, mama Tomaida se retrage la nord de Dunăre din faţa războiului ruso-turc în desfăşurare şi se stabileşte la Chişinău, acolo unde cei doi fraţi mai mari nu ezită să se înroleze în armata rusă şi să se sfârşească eroic în 1809 la asaltul Brăilei asupra turcilor. După moartea lor, Antonie cel mic sau Antonache”, cum îl dezmierda mama sa, în 1810, având treisprezece ani, dar şi o voce „frumos timbrată”, este primitîn corul bisericii mari ortodoxe a oraşului, remarcându-se printre „sopranii armoniei eclesiastice”. Este perioada în care se presupune că Antonie şi-a însuşit cum nu se poate mai bine limba română. Astfel, numele lui românesc devine Antonie Pantoleon Petrovanu, ba chiar şi Anton Pann, după cum a şi notat pe coperta unei cărţi de psalt a bisericii.
După cedarea Basarabiei şi anexarea acesteia Rusiei, în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti, în decembrie 1812, când vremurile deveniseră tulburi, mama sa şi Antonie, ajung să se stabilească în Bucureşti, fără a avea oarece cunoştinţe prin partea locului. Totuşi, aici, pe baza bunei sale reputaţiî „musiceşti” , după cum afirmă G.Călinescu, „îşi începe o bună carieră, fiind paraclisier la biserica Olari, apoi cântăreţ la biseica Sfinţi de pe Calea Moşilor şi în 1819 <director> la tipografia de muzică bisericească a lui Petru Efesiul.”
În calitate de ucenic al dascălului grec Dionisie Fotino, Antonie (Anton Pann), „care cunoştea destul de bine limbile română, greacă, bulgară, turcă şi rusă”, manifestînd un interes deosebit pentru o şi mai mare îmbogăţire a cunoştinţelor sale, se înscrie „ca auditor” şi la „şcoala de muzichie” a lui Fotino, „scriitor şi compozitor, bun cunoscător al muzicii orientale”. După cum consemnează biografii săi, „în 1816 părăseşte această şcoală şi se înscrie la şcoala lui Petru Efesiul, care funcţiona pe lângă biserica Şelari, studiind aici, până în 1819, cunoştinţele de bază ale artei muzicale ecleziastice în care dorea să se perfecţioneze. Aici va învăţa şi arta tiparului, astfel că spre sfârşitul lui 1819 va tipări în româneşte primul Axion”.
Tot în această perioadă fastă, după cum îşi aminteşte şi Ion Ghica, scriitor şi om politic român: „Anton Pann face şcoala academicească de la Sf.Sava, fiind auditor la cursurile lui Gheorghe Lazăr.”
În 1820, la numai 23 de ani ai vieţii, Anton Pann este numit de noul mitropolit Dionisie Lupu, membru în comisia pentru tălmăcirea în româneşte a cântărilor liturgice greceşti şi aranjarea lor în noul sistem de psaltichie, postură prin care , după cum s-a şi apreciat: „numele său se face mai bine cunoscut în viaţa muzicii bisericeşti a epocii.”
Venind vremea întemeierii unei familii, în 1820 Anton Pann o ia de soţie pe Zamfira Agurezean, „o fată de condiţie precară”, iar mariajul lor, deşi a durat şapte ani, timp în care s-a născut fiul lor, Lazăr, „s-a destrămat de la-nceput”, fiind dezvăluit într-o mică poezioară: „Chiar în ziua cununiei / A fugit şi m-a lăsat / Şi dealul mitropoliei / Necontenit eu l-am urcat.” Divorţul de Zamfira va fi acceptat de către autoritatea ecleziastică „abia după şapte ani” (G.Călinescu).
În timpul zaverei eteriste din 1821, Anton Pann se refugiază la Braşov şi devine cântăreţ la strana Bisericii din Şchei, unde-l va cunoaşte pe Ioan Barac, „folclorist, traducător şi tipograf”, cu care va lega o strânsă prietenie. În primăvara lui 1822, după sfârşitul răscoalei lui Tudor, revine la Bucureşti şi îşi reia tălmăcirea cântecelor de strană. Urmare firească, în 1823, ieromonahul Macarie şi protopsaltul Grigorie, din aceeaşi comisie, reuşesc să tipărească la Viena Teoreticonul, Anastasimatarul şi Irmologhiul, fără a însemna şi numele lui Pann(!). Cum, necum, în 1823, devine „profesor de psaltichie la Şcoala de cântări bisericeşti de pe Podul Mogoşoaiei”(azi, Calea Victoriei). Având un bun renume, în perioada 1826-27, primeşte invitaţia episcopiei din Râmnicu Vâlcea şi devine dascăl şi cântăreţ la o şcoală de pe lângă biserica Buna Vestire. Este solicitat să predea lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea „Dintr-un lemn”, aflată lângă Govora. Aici o va cunoaşte pe Anica, nepoata Platonidei, stareţa mănăstirii, cu care, „inaugurându-şi viaţa amoroasă”, cum va consemna Călinescu, „o răpeşte din mănăstire şi fuge cu ea peste munţi, la Braşov. În chipul cel mai romantic, îmbrăcând-o bărbăteşte, explicabil prin faptul că fugarul era căsătorit.” Aici, în 1828, va deveni cantor la biserica „Sf.Nicolae” din Şcheii Braşovului. Nefiind divorţat, va trăi în concubinaj cu Anica vreo zece ani, timp în care vor avea împreună un băiat, Gheorghiţă, „bucuria mea în luma”, cum nota poetul, dar care muri destul de mic şi o fată, Tinca, căruia îi va lăsa „cu limbă de moarte” cumpărarea unui inel. La Braşov va relua prietenia cu Ioan Barac , cel care de această dată îl va învăţa pe Anton Pann „a compune versuri mai potrivite”. Neplăcându-i „mediul braşovean” al timpului, se întoarce la Bucureşti, aflându-l în 1830, potrivit biografilor săi, „psalt învăţător de copii în arta muzichiei” la vechea şcoală de pe Podul Mogoşoaiei, semnând ca „profesor de muzică al Şcolii Naţionale din Bucureşti”.
Anul 1830 s-a dovedit a fi un an rodnic pentru Anton Pann, care reuşise până atunci să „românizeze” cam toate cântările bisericeşi, ba mai mult, să creeze şi alte „cântări politiceşti”,bine primite în societatea bucureşteană a timpului. Fiindu-i destul de bine cunoscut meşteşugul tiparului, va edita mai multe cărţi, între care: „Colinde şi cântece de stea” şi „Câteva versuri politiceşti” sau „Cântece de lume”, cum le şi denumeşte. În perioada următoare, 1831 – 1837, scoate pe rând: „Poezii deosebite”, „Îndreptarul beţivilor”, „Hristoitia” – îndreptar de bună purtare, „Noul Erotocrit” ş.a.
După moartea mamei sale, survenită în 1838, Anton Pann se va recăsători, la 10 februarie 1840, cu Ecaterina, „Catinca, cum o dezmierda, fiica Aniţiei lui Asanache, fost vinicer domnesc”, o fată dintr-o familie săracă, mai tânără cu 26 de ani, chiar dacă familia miresei s-a opus acestui mariaj. În ciuda diferenţei de vârstă, viaţa noii familii intră în normal şi „Catinca, dovedindu-se de ispravă, îi va satisface toate aşteptările ca soţie iubită”, după cum însuşi poetul se va destăinui: „Ea a suferit necazuri, / Ea la boale m´a cătat / Şi ale lumii talazuri / Dimpreună le-a luptat.” În acest sens, o consemnare călinesciană este demnă de reţinut: „Afară de meseria muzicească Pann tipărea şi vindea cărţi, din care, desfăcând cu încetul, îşi ţinea cheltuielile casei. Pentru a le răspândi umbla împreună cu nevasta Catinca în Muntenia şi Moldova spre a agonisi prenumeranţi, în deosebi pe la mânăstiri.” Devenind prim cântăreţ la Biserica Albă, temporar va locui aici cu soţia sa, după care se va muta în casa din mahalaua Bradului.
Traversând o următoare perioadă fertilă creaţiei, Anton Pann tipăreşte „Fabule şi istorioare” şi „Noul Doxastar (1841), „Bazarul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti”, denumit şi „Gramatica melodică” (1845), „Poezii populare”, „Irmologhiu sau Catavasier” (1846), „Culegere de proverburi” sau „Povestea vorbei” (1847). Despre „Povestea vorbei” a lui Anton Pann, in „Istoria” sa, George Călinescu va menţiona cu luare aminte: „Povestea vorbei este o comedie a cuvintelor pure şi în acelaşi timp o comedie umană integrală, făcută din observaţii impersonale, stereotipe, cunoscute dinainte, surprinzătoare în totala lor lipsită de inedit, în rigiditatea lor chinezească, persiflatoare de înţelepciune milenară.”
De notat este şi faptul că în 1843 devine proprietar de tipografie , astfel că toate tipăriturile ulterioare vor purta inscripţia: „În tipografia lui Anton Pann”. Tot pe atunci cunoaşte şi se împrieteneşte cu cei mai cunoscuţi cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti, cu care va face „chefuri cu lăutari” şi „preumblări nocturne” bucureştene, în care-şi dovedeşte talentul său de „cântăreţ la cobză, lăută, chitară şi pianoforte”.
După „marele incendiu din ziua de Paşte 1837” şi izbucnirea „molimei de holeră” de la Bucureşti, anul 1848, anul „Revoluţiei de la Izlaz”, îl găseşte pe Anton Pann retras la Râmnicu Vălcea. Participă la 29 iulie 1848 la adunarea „din parcul de la marginea cetăţii”, unde „s-au sfinţit steagurile revoluţiei şi s-a depus Jurământul pe Constituţie” şi unde s-a cântat „Deşteaptă-te române!” pentru prima dată în Ţara Românească, „de către domnul profesor de muzică Anton Pann, împreună cu câţiva cântăreţi de profesie, pe un ton armonios şi triumfător, trezind entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”, aşa cum s-a scris şi în raportul de a doua zi către Ministerul Treburilor.
Un fapt este cert, acceptat la „unisonul” exegeţilor: „Deşteaptă-te române” a rămas de atunci Imnul însufleţitor al Revoluţiei paş˝optiste! Peste un veac şi jumătate, după Revoluţia din decembrie 1989, „Deşteaptă-te române”, pe versurile lui Andrei Mureşanu şi muzica lui Anton Pann, devine Imnul de Stat al României, valabil şi în actualitatea contemporană. Explicaţia acestei alegeri este una cât se poate de simplă, astfel că, în 1842, poetul Andrei Mureşanu, făcând parte dintre paşoptiştii transilvăneni,a creat poezia „Un răsunet”, publicată mai târziu, la 21 iunie 1848, în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu, ale cărei versuri nepieritoare <Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă> aveau menirea unui puternic imbold al luptei românilor spre <libertate şi glorie deplină>. Chiar de la momentul creaţiei poeziei, în casa de la Braşov a poetului Andrei Mureşanu „s-au strâns revoluţionarii de frunte ai vremii, între care: N.Bălcescu, I.Brătianu, Gh.Magheru, Cezar Bolliac, V.Alecsandri, cu toţii dorind să găsească o muzică potrivită pentru vibranta ei chemare”. Meritul găsirii melodiei căutate i-a revenit lui Anton Pann, aceasta nefiind alta decât cea a romanţei „Din sânul maicii mele”, pe care a compus-o la 1839 pentru versurile poetului Gr. Alexandrescu.
După George Călinescu, „poezia <Un răsunet> a lui Andrei Mureşanu este <Marseilleza română>, iar compozitorul Anton Pann este <acel Rouget de Lisle român>, ofiţerul francez care a compus Marseilleza.”
În anii care au urmat Anton Pann dovedeşte o aceeaşi pasiune pentru tipărirea noilor sale creaţii: Foaia volantă „Adiata”(1849), „Spitalul amorului” sau „Cântătorul dorului” (1850), „O şezătoare la ţară” vol.I. (1851), „De prin lume adunate Şi iarăşi la lume date” şi „O şezătoare la ţară” vol.II. (1852), „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), „Culegere de poveşti şi anecdote”(1854).
Anton Pann, bolnav de tifos, se sfârşeşte în ziua de 2 noiembrie 1854 (după alţi biografi, în 3 noiembrie), fiind înmormântat la biserica Lucaci, din apropierea casei sale. Premoniţial, a compus o poezie-epitaf, din care spicuim: (…) „Aici s-a mutat cu jale / În cel mai din urmă an / Care în cărţile sale / Se citeşte Anton Pann (…) Împlinindu-şi datoria / Şi talantul ne-ngropând, / S-a făcut călătoria, / Dând în lume altor rând.”
Se împlinsc de atunci, iată, 169 de ani ai eternităţii sale, dar şi câţi or să mai treacă de aici încolo în nesfârşirea veacurilor, posteritatea lui Anton Pann va rămâne la fel de luminoasă în istoria literaturii române, neştirbându-i-se locul său de „înaintaş”, în cucernicile slujbe de pomenire ale bisericii ortodoxe şi mai ales la fiecare intonare a Imnului Naţional al României, în ţară şi peste hotarele ei, atâta vreme cât acesta va „deştepta” edificator cugetul, inima şi faptele românilor puse în slujba iubirii de ţară.
De-a lungul vremii, despre viaţa şi opera lui Anton Pann au scris, scriu şi acum şi vor continua să scrie numeroase personalităţi de primă mărime ale vremii lor, evidenţiind cu argumente solide importanţa creaţiei sale.
Stă şi acum, ca un corolar al acestora, aprecierea de ţinută a lui Nicolae Iorga, exprimată în „Istoria literaturii române” (1929) despre Anton Pann: „Cântărețul de giumbușuri, lăutarul literar al petrecerilor, ghidușul de ietacuri, amorezatul care căuta la ferestruicele căsuțelor de mahala, prinzând ceasul când lipsește respectivul jupân, tovarășul ceasurilor de veselie ale preoților, dascălilor, țârcovnicilor, cărora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujbă a Satanei”.
Cu două case memoriale , una la Râmnicu Vâlcea, unde a locuit pe strada Ştirbei Vodă, într-o clădire mai veche dinspre marginea oraşului, „ce păstrează şi astăzi spiritul curat al construcţiilor româneşti specifice acestei zone”, având în faţă şi bustul său ridicat pe un impozant monument şi o alta la Bucureşti, pe strada numită astăzi Anton Pann, nr. 20 din sectorul 5 al Capitalei, din apropierea Bisericii Sf.Stelian – Lucaci, unde a Casa memorială de la Râmnicu Vălcea cântat şi a fost şi înmormântat, „singura casă unde a locuit fără chirie, cu o curte largă unde şi-a mutat tipografia”, ce oferă într-un mod inedit „povestea vieţii unui scriitor şi o incursiune în lumea literară şi politică a vremii lui”.
Numele lui Anton Pann îl vom regăsi şi astăzi în denumirea unor şcoli şi străzi din Silven – Bulgaria, Chişinău – R.Moldova, Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Ploieşti, Huşi, Brăila, Tulcea, Roman, Şcheii Braşovului, Sibiu, iar operele sale cunosc în timp noi şi noi reeditări, spre satisfacţia bibliofililor pasionaţi şi nu numai.
Numele lui Anton Pann va rămâne nemuritor şi în înţelepciunea vorbelor sale de duh: „De multe ori limba taie mai mult decât sabia”, „Aşa e lumea asta: râde om de om şi dracul de toţi”, „Gura lumii numai pământul o astupă”, „Învăţătura dată rău se sparge în capul tău”, „De te latră un câine, astupă-i gura cu pâine; n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră”, „Mai bine să fii stăpân mic decât slugă mare” ş.a.
La momentul rememorării sale să-i rostim fie şi în gând măcar una dintre ele…
Mihai Caba
