Doina Roman, născută în Ploiești, a absolvit Business Administration la Open University Business School, Regatul Unit. A lucrat pentru Agenția de Presă REUTERS și în prezent se ocupă de afaceri. Conduce revista literară ”Utopiqa”, este membru al Uniunii Scriitorilor din România și a debutat în 2014 cu romanul ”Pragul”, publicat la Editura Tracus Arte, tradus mai târziu și în Noua Zeelandă. Au urmat: ”Maestrul si jumătate lebadă”, volum de poezie, ”Pragul 2 – Umbra martor”, ”Pragul 3 – Ultimul trimis Oserp”, romanul ”Prea mulți zei pentru un deșert” și romanul ”Fata cea mică a timpului”. Premii obținute: – 2015: RomCon, – Premiul pentru cea mai bună carte la debut în volum. – 2017: Dortmund, Germania, SESF – Premiul CHRYSALIDE. – 2017: Premiile Vladimir Colin, ediția a VII-a, București – Premiul pentru cea mai bună carte la categoria New weird, Dark fantasy, Gothic, Horror; – 2018: RomCon, – Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017.- 2022: Premiul I la concursul internațional pentru proză scurtă, revista ”Jurnal Israelian”, Tel Aviv. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitoarea Doina Roman.
În dialogul inițial n-am apucat să te întreb despre Gara de Nord, Calea Victoriei și ”Găsesc poezia unde nu o găsește nimeni”, dar te întreb acum, în varianta finală a acestui interviu, ca să începem, modern, cu finalul. Care e slăbiciunea urbană a ”Leopardului”?
Îţi mulţumesc mult pentru ocazia de a răspunde întrebărilor tale. Mă bucur de fiecare dată când întâlnesc pe cineva care vede în profunzimea temelor acestui volum de poezie. Şi asta numai un poet ca tine poate să o facă.
Trebuie să-ţi spun că am făcut naveta câţiva ani între Ploieşti şi Bucureşti, aşa că Gara de Nord mi-a fost multă vreme soră bună, mi-a ascultat tăcerea şi oboseala, mi-a prezentat uşile îngheţate ale vagoanelor, scaunele rupte, cozile de la bilete şi muzica aspră a celui care e veșnic călător. În perioada aceea mi-am repetat mereu că îmi voi găsi casa undeva când va veni timpul și iată că de atunci am tot ezitat să mă așez definitiv într-un loc. Cu toate că mă leagă de București o mare parte a vieții mele, am rămas în esență o navetistă între București și Ploiești, între rai și iad, așa cum numește Marin Sorescu veșnica pendulare a omului.
„Leopard cu dresuri de mătase neagră” (Ed. Tracus Arte, 2023) este un volum în care vocea ta poetică se desăvârşeşte şi ţinteşte perfect. Care este povestea „Leopardului” înainte de a vedea lumina tiparului?
Aşa cum spune toată lumea, prima dragoste nu se uită niciodată. Nici eu n-am uitat-o, asta înseamnă că poezia m-a însoţit mereu, m-a îmbrăţişat când mi-a fost greu şi m-a sărutat de noapte bună. Aşa că, într-o zi, a trebuit să o arăt lumii, mai ales că Leopardul s-a născut şi a crescut o dată cu mine, în mine. Pot să spun că este avatarul meu preferat. Mă simt perfect în pielea acestui animal. Da, îmi place să cred că sunt o bestie blândă care se plimbă pe Calea Victoriei şi vede lumea cu ochi de felină total stăpână pe forţă şi pe destinul ei de fiară exotica.
Cum ai convieţuit cu Poezia de la „Maestrul și Jumătate Lebădă” (Doina Roman și Gabriel Gherbăluță, Ed. Agol, 2014) până la „Leopard cu dresuri de mătase neagră”, în distanţa magică de nouă ani, v-aţi tolerat, v-aţi iubit, v-aţi certat?
Debutul meu cu „Maestrul şi Jumătate Lebăda” a fost curajul începătorului care îşi pune singur capul pe şina de cale ferată pentru că ştie că este capabil să sară înainte de sosirea trenului. După aceea, nimic nu mai este ca atunci. Când simţi roţile trenului că îţi scurtează părul până la piele, simţi şi că ai fost teribil de sigur pe tine fără plasă de siguranţă. Mai târziu, am vrut să-mi feresc această dragoste de lucruri abrupte, am vrut să mă îmbăt şi eu din cupa muzelor de elită, pentru că am simţit că atunci când eşti atins de aripa lor, poţi să fii, dacă nu zeu, măcar semizeu. Şi da, eu şi poezia ne-am tolerat, a fost război, a fost şi pace, a fost nestatornicie, a fost capriciu şi alintare, a fost furtună, soare şi orbire şi dacă cineva s-ar uita la caietele în care am însemnat cuvinte, fraze, versuri disparate, ar realiza că nimic nu este ca starea în care te crezi nebun, dar îţi place acest lucru şi o faci în mod repetat, pentru că este o adicţie al naibii de greu de satisfăcut.
Seria „Pragul” a romanelor tale este citită, tradusă şi premiată, toate astea în urma unei munci literare care dublează, din câte ştiu, alte preocupări ale tale. Aşadar: unde, când şi cum scrie Doina Roman?
Darul scrisului este greu de dobândit şi nu este la îndemâna tuturor. Totul se obţine cu multă trudă. Cine spune că este floare la ureche să scrii, probabil se referă la tonele de maculatură care se întorc la tocat şi la circuitul celulozei în industrie. Dar să ne întoarcem la întrebările tale. De când mă ştiu, scriu absolut oriunde. Primul volum din Pragul s-a născut într-un pub, în James Joyce din piaţa Walter Mărăcineanu, în centrul Bucureştiului. Acolo scriam la o masă, până pe la ora două noaptea, când trebuia să închid pub-ul. Am ficționalizat în carte, desigur, atmosfera şi barmanii. A fost fain, dormeam doar patru-cinci ore pe noapte. Am scris în tren, în avion, scriu acasă, scriu, şterg, refac, iar scriu, las la dospit şi revin pe text până când mi se pare că este bun.
Unde te-ar putea găsi în perioada următoare unul din cititorii tăi pentru un autograf pe „Leopard cu dresuri de mătase neagră”?
La Gaudeamus, sper să ne vedem acolo.
Ce ai sfătui un adolescent pasionat de scris literatură fantastică şi poezie? Pe care dintre ele să mizeze pentru debut?
Nu am dat niciodată sfaturi, nu am făcut predicţii pentru că mi-e teamă că se adeveresc sau aşa mi se pare mie. Indiferent de unde ar veni, sfaturile trebuie să fie date de către un om înţelept, care are idee de ce spune. În materie de scris, niciun sfat nu cred că este mai bun decât timpul. Doar timpul îl va călăuzi spre una sau alta, sau spre amândouă. Singurul lucru pe care pot să-l spun unui adolescent pasionat de scris este să scrie, atât, să scrie! O să vadă singur ceea ce i se potriveşte.
