În 1989, Stelian Tănase era unul dintre foarte puținii scriitori români puși la index de cenzură. La mai mult de 30 de ani de la Revoluție, Stelian Tănase a ajuns pe lista scriitorilor români interziși de președintele Uniunii Scriitorilor, criticul literar Nicolae Manolescu. Ceea ce înseamnă că în revistele USR nu se scrie despre cărțile sale, decît eventual pentru a fi atacate. Reviste finanțate din bani publici de Ministerul Culturii și din taxa de timbru pe care o plătesc editurile și la care cărțile lui Stelian Tănase, cu tiraje și reeditări de invidiat, contribuie masiv. Cu alte cuvinte, revistele U.S.R. nu comentează cărțile lui Stelian Tănase, ca și cum acestea n-ar exista, dar se folosesc de banii de pe taxa de timbru care intră în fondurile Uniunii de pe urma succesului la cititori pe care îl au cărțile lui Stelian Tănase.
În Zvonuri despre sfârșitul lumii*, recent apărutul său roman nonficțional, al cărui prim tiraj s-a epuizat, Stelian Tănase scrie despre perioada neagră din istoria României, cuprinsă între anii 1944, cînd trupele sovietice au ocupat țara, și 1953, cînd generalissimul Iosif Visarionovici Stalin a murit după o congestie cerebrală, în dacea sa de lîngă Moscova. Anii stalinizării României, în care s-a sfîrșit o lume, cea de pînă la invazia sovietică, și s-a instalat la putere regimul totalitar comunist, anii despre care s-a mințit intens în istoriografia României și în majoritatea romanelor despre „obsedantul deceniu”, formula lui Marin Preda, publicate la noi pînă în în 1989. Anii în care Academia Română a fost epurată după model sovietic și a devenit prin decret Academia Republicii Populare Române, anii în care Societatea Scriitorilor Români a fost substituită prin rapt, tot printr-un ucaz guvernamental, de Uniunea Scriitorilor Români. De la acel ucaz stalinist din 1949 se revendică azi U.S.R., condusă de N. Manolescu, încît probabil că despre cartea lui Stelian Tănase nu se scrie în publicațiile Uniunii și din pricină că Zvonuri despre sfârșitul lumii agită apele tulburi în care și-a găsit sfîrșitul democrația breslei scriitorilor din România.
În cronica acelor ani, minuțios documentată, Stelian Tănase demontează minciunie ticăloase pe care s-a întemeiat regimul comunist, dezvăluind mecanismele prin care istoria României a fost falsificată, iar instituțiile sale au fost brutal stalinizate de puterea nou instalată la București. Apar Tribunale Poporului, Marea Adunare Națională și Securitatea. Poliția devine Miliție și, în criză de oameni de încredere, partidul care a cîștigat prin fraudă primele alegeri de după război, pune la conducerea Miliției infractori de drept comun pe care Gheorghiu Dej și apropiații lui i-au cunoscut în închisoarea de la Doftana.
Cu binecuvîntarea lui Stalin „doftaniștii” partidului, dintre care unii fuseseră informatori ai Siguranței, îi înlătură de la putere pe comuniștii veniți în țară cu tancurile armatei sovietice, gruparea Anei Pauker, îl execută în închisoare pe Lucrețiu Pătrășcanu și îi condamnă la temniță grea pe comilitonii săi, după sinistre farse judiciare, aidoma acelor prin care Stalin îi condamna la moarte sau la detenție în Gulag pe comuniștii pe care-i bănuia de troțkism.
Într-o atmosferă de teroare, la fel ca în Uniunea Sovietică, scriitorii români, actorii, compozitorii, artiștii plastici, istoricii, filosofii și gazetarii ori intră în grațiile Partidului, ori ajung în pușcărie sau sînt izolați și condamnați la sărăcie și uitare. Sînt naționalizate fabricile, mari și mici, dar și micile afaceri. Restaurantele celebre, cîrciumile de cartier și barurile din centru care nu trec în proprietatea statului sînt închise.
Despre toate astea scriu cu entuziasm propagandistic ziarele Scînteia și România liberă și, de frică, publicațiile independente, care în pofida zelului lor oportunist sînt desființate una cîte una. Stelian Tănase le citează în cartea sa, la fel cum citează din rapoartele diplomatice ale vremii, din dosare de securitate sau din memoriile și din jurnalele intime publicate de-abia după 1990. În timp ce presa de partid scrie despre prietenia româno-sovietică și-i închină ode lui Stalin, părintele popoarelor, soldații sovietici jefuiesc, violează și împușcă în plină stradă și ziua și noaptea, fără ca ziarele care le proslăvesc eroismul să sufle un cuvînt și despre aceste fapte. Scriitorii îi preamăresc și ei pe marele Stalin și pe eroicul soldat sovietic, și închină ode înflăcărate Partidului și Securității. Unii, ca Zaharia Stancu, pentru a nu fi dibuiți ca informatori ai Siguranței, alții, ca Sadoveanu, Victor Eftimiu și G. Călinescu din oportunism și de dragul privilegiilor, asta în vreme ce confrații lor care au refuzat pactul cu regimul terorist zac în închisori sau muncesc forțat în mine, la Canal sau în Deltă, în regim de exterminare. Cu Zvonuri despre sfîrșitul lumii Stelian Tănase a izbîndit o frescă de o forță și de o expresivitate extraordinare, prin care readuce adevărul istoric în drepturile sale.
Cristian TEODORESCU
*Stelian Tănase, Zvonuri despre sfârșitul lumii, Editura Corint, 2023