Să-și fi trăit traiul și mîncat mălaiul ziarele și revistele care apar pe hîrtie, de la noi? Judecînd după tiraje, cele mai multe de-abia își mai trag sufletul. Ritualul cumpărării ziarului de dimineață, la prima oră, a dispărut, I-a luat locul lectura presei pe net. Deschizi laptopul și citești, acasă, în tramvai sau la slujbă, dacă nu lucrezi de acasă. Succesul edițiilor electronice ale ziarelor se măsoară în laikuri, iar insuccesele presei tipărite în retururi, încît ca să nu dea faliment chioșcarii s-au apucat să vîndă și jucării plus tot soiul de fleacuri, pe care și le cumpără omul în trecere. Tirajele de sute de mii de exemplare au devenit legende.
Însă chiar și pe vremea cînd ziarele și revistele se vindeau bine, erau destule publicații cărora le mergea prost. Una dintre ele era revista Contemporanul care în anii optzeci ajunsese la un tiraj neglijabil după ce, într-o vreme, se bucurase de un succes fără egal. Directoratul revistei îi fusese încredințat în 1964 istoricului literar, universitarului și jurnalistului George Ivașcu, care fusese numit redactorul-șef al Contemporanului în 1955, după eliberarea sa din închisoare. Ivașcu făcuse gazetărie și în presa interbelică, știa cum se construiește o revistă și avea prestigiu. A scos Contemporanul din șabloanele sufocante ale presei de partid, atît cît se putea pe atunci, și a atras acolo scriitorii cei mai importanți ai vremii. Sub directoratul său tirajul revistei a trecut de 80.000 de exemplare.
Contemporanul s-a dus jos cînd George Ivașcu a plecat de acolo pentru a prelua revista România literară, care de la un tiraj nesemnificativ a ajuns revista de cultură cea mai bine cotată din țară și cu vînzări pe măsură.
Pînă în 1989, au dat greș toate încercările de a readuce Contemporanul dacă nu la tirajul de pe vremea lui Ivașcu, măcar la 10.000 de exemplare vîndute la liber. Patronată fiind de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, revista avea parte de o atenție sporită din partea cenzurii, la care se adăugă autocenzura redacției, încît devenise de o plicticoșenie solemnă. N-a înviorat-o nici venirea ca simplu redactor a lui Adrian Păunescu, căruia îi fusese desființat cenaclul ambulant Flacăra, cu care umplea stadioanele prin țară, și îi fusese luată și revista cu același nume, după accidentele în lanț de pe stadionul din Ploiești, în care cinci persoane și-au pierdut viața și cîteva zeci au fost rănite.
Încercările lui Păunescu de a aplica pe cont propriu la Contemporanul retețeta de succes de la Flacăra au fost rase sistematic de cenzură, încît cu articolele pe care le publica, și acelea forfecate de cenzori, Păunescu n-a izbutit să-și atragă cititorii fideli din perioada în care poetul Mieilor primi, aflat în grațiile lui N. Ceaușescu, avea reputația că „te rezolvă”. Cu o butelie, cu o garsonieră, cu un serviciu mai acătării, victorii pe care și le trîmbița apoi în Flacăra.
După 1989, romancierul Nicolae Breban, întors în țară de la Paris, a preluat Contemporanul și l-a subintitulat Ideea Europeană. Curajul de pe vremuri al lui Breban n-a fost suficient pentru a regăsi vechiul drum spre cititori al revistei care se bucură în prezent de un succes de stimă și cam atît.
Cristian TEODORESCU
