Timpul Dacilor. Cred că, după cum spune titlul expoziţiei susţinută în septembrie 2023, la Fundata, în judeţul Braşov, a venit Timpul restauraţiei Dacilor. Cum în acest domeniu al traco-daco-geţilor, al obârşiei mai puţin cercetate a poporului român, se vehiculează numeroase ipoteze ale unor aşa numiţi dacopaţi sau dacomani şi cum siturile şi studiile arheologice sunt, parafrazându-l pe Caragiale, “admirabile, sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvârşire”, este firesc să se bâjbâie în întunericul incertitudinilor şi obscurantismului originilor acestui neam ridicat la nord de Dunăre. Este meritul Fundaţiei Pro Fundata, Asociaţiei Dacomed şi al artistului Paul Adrian Chiş de a readuce în atenţie, de a reînvia o memorie istorică lacunară şi a restaura pagini de istorie abandonate în negura nepăsării şi a descoperirilor întâmplătoare de vestigii dacice. Totuşi, poate că am exegerat în privinţa absenţei cercetărilor referitoare la daci, pentru că suntem conştienţi că există sute, mii de studii, articole, cărţi care vorbesc despe această civilizaţie tracică veche, dar nu şi situri arheologice deschise, care să ofere certitudini în domeniul ipotezelor. Poate, cine ştie, aşteptăm să vină în România un cercetător de calibrul lui Howard Carter, arheologul și egiptologul englez din secolul XIX, care a descoperit mormântul lui Tutankamon, să pună pe harta lumii istoria geto-dacilor.
Beneficiind de finanţarea şi aparatul ştiinţific al Germaniei, Bulgaria se promovează ofensiv cu descoperirile arheologice tracice de pe teritoriul său, ceea ce face ca neamul bulgarilor, populaţie venită în secolul al VI-lea d.Cr., în Balcani, să-şi însuşească moştenirea tracică din sudul Dunării ca identitate naţională. Acest aspect mi se pare umilitor pentru românii de astăzi ca urmaşi de drept ai traco-daco-geţilor, dominaţi de confuzie şi ipoteze în ceea ce priveşte apartenenţa lor. Cred că expoziţia Timpul Dacilor şi toate evenimentele iniţiate de aceste ONG-uri şi de Paul Adrian Chiş, deschizători de drumuri în promovarea strămoşilor daci în lume, vor avea impactul şi succesul pe care l-a avut ia tradiţională, reînviată de un grup de tinere, popularizată şi devenită conştient acum simbol naţional, intrat în patrimoniul mondial imaterial UNESCO. Acesteia i s-a dedicat o zi aniversară, 24 iunie, denumită “Ziua Universală a Iei, dată când sunt celebrate Sânzienele, o sărbătoare a cultului recoltei, vegetaţiei şi fertilitaţii, dar şi soarelui. Sărbătoarea vine din vremuri îndepărtate, poate ale dacilor, cu rădăcini într-un străvechi cult solar.
Religia dacilor care se manifesta prin ritualuri dedicate Soarelui şi lui Zalmoxis, mă determină să aleg o zi de celebrare a dacilor ca mijloc de dezvoltare a unui simbol naţional identitar al românilor în lume, tot aşa cum irlandezii sunt mândri de dansurile lor tradiţionale sau scoţienii de kilt-uri. Ca urmare, mă gândesc ca zilele oficiale de sărbătoare ale dacilor să fie Echinocţiul de primăvară şi Echinocţiul de toamnă, respectiv 21 martie şi 23 septembrie, când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, şi să fie incluse în lista sărbătorilor tradiţionale ale anului, alături de ie şi de celelate festivităţi solemne. M-am oprit la aceste repere astronomice, la echinocţii, datorită caracterului solar al religiei dacice şi al Altarului de andezit de la Sarmizegetusa Regia, denumit “Soarele de andezit”, care este o dovadă incontestabilă a identitităţii religiei dacilor. De asemenea, neavând o dată precisă, o zi cu o semnificaţie anume în istoria lui Burebista, Decebal, în războaiele cu romanii, doar ani, am ales aceste zile cu dată fixă ca simbol al timpului magic, al renaşterii Soarelui, ca simbol al renaşterii Dacilor.
După această lungă paranteză de început, revin la fotografiile din expoziţia Timpul Dacilor care, prin ilustrarea costumelor şi a unor scene de epocă antică, prin reflectarea imaginară a vieţii dacilor, evidenţiază ineditul şi surprinzătorul talent artistic al lui Paul Adrian Chiş. Acesta combină, cred, în editarea lucrărilor, atât aparatul foto, cât şi pensula, căci el este, în primul rând, pictor, absolvent al Facultăţii de Grafică şi Design. Presupun că această înscenare imagistică, Timpul Dacilor, a avut ca sursă de documentare textele unor cronicari, scenele de pe columna lui Traian, vestigiile aflate în muzee, filmul regizat de Sergiu Nicolaescu, Dacii, sau Columna, de Mircea Drăgan, dar şi descrieri ale istoricilor despre obiceiurile prezente în societatea geto-dacă. Sentimentul de autenticitate este întruchipat de personajele bărbaţi şi femei, prezentaţi ca războinici în costume specifice, cu cămaşă până la genunchi, prinsă la mijloc cu un brâu lat din piele, apărători pentru mâini, pantaloni strânşi pe picior, mantie închisă cu fibulă (acea agrafă de metal cu care se încheiau în antichitate veşmintele), celebra pileus, căciula cu vârful îndoit într-o parte, purtată de nobilii tarabostes, coifuri, blană de lup. Toţi aceştia, surprinşi în atitudini expresive ale feţei şi trupului, încrâncenaţi, mâniaţi, ameninţători, gata de luptă, sunt înarmaţi cu săbii, lănci, topoare, arcuri cu săgeţi, scuturi mari, inclusiv femeile, ca şi cum, în faţa lor, se află legiunile romane. Ele poartă rochii lungi, strânse la mijloc, au capul acoperit cu pânză în diverse culori şi, desigur, arme şi scuturi. Fundalul în diferite nuanţe de negru şi cenuşiu, întotdeauna altul ca peisaj, evidenţiază personajele şi alegoria unei bătălii iminente. Mai mult decât atât, acest negru dominant în lucrările cu portrete, echilibrat de lumina chipurilor, îl apropie pe Paul Adrian Chiş de Rembrandt, maestrul tehnicii clar-obscurului, şi, îndrăznesc să spun, chiar de Lecţia de anatomie a doctorului Tulp sau de Rondul de noapte. Aici, însă, trebuie să amintesc că titlul tabloului Rondul de noapte provine dintr-o interpretare greşită, deoarece pictura era întunecată din cauza oxidării lacului şi a murdăriei acumulate, astfel încât figurile erau de nedesluşit, părând o scenă de noapte. După restaurarea din 1947 s-a descoperit că scena nu se petrecea noaptea, ci ziua, acest fapt neschimbându-i ambianţa iniţială şi expresivitatea culorilor.
La Paul Adrian Chiş, nuanţele de negru ale fundalului, umbrele, contrastele puternice între întuneric şi lumină, reprezintă amprenta stilistică, semnătura lui picturală şi identitară. Cred că artistul are o abilitate specială, ce poate veni şi din regia de studio, în a pătrunde în lumea sentimentelor umane, ce este construită prin compoziţie, culoare, postură şi gesturile personajelor, studiul feţei şi limbajul mâinilor, editate cu măiestrie. Desigur, meritul este şi al figuranţilor, al actorilor care şi-au interpretat excelent rolurile de daci războinici. Acest capitol al artei figurative, în care naraţiunile despre viaţa dacilor sunt redate cu o expresie uimitoare a realului, a sentimentului de viu, de “se-ntâmplă acum”, de un trecut-prezent, deşi sunt rezultatul fanteziei şi imaginaţiei creatoare a artistului, a reuşit să readucă în această expoziţie memoria Columnei lui Traian de la Roma şi a Timpului dacic al războaielor cu romanii din secolul I d.Cr.
Însă, mărturisesc şi mă spovedesc astfel că sunt fascinată de lucrările cu portrete medievale şi portretele suprarealiste din portofoliul artistic al lui Paul Adrian Chiş, creaţii unice şi originale în arta fotografică din România. Dovadă că nu sunt subiectivă în ceea ce spun sunt aprecierile specialiştilor care i-au acordat numeroase premii internaţionale artistului român, timişoreano-ieşean. Realizate pe aproape aceeaşi stilistică a contrastului lumină-întuneric, ce creează o atmosferă magică, în care, ca o biruinţă, Lumina, ochii, capul, totdeauna surprinzătoare prin imaginaţia acoperirii lor cu elemente arhitecturale fabuloase, reflectă reprezentări ale unor universuri onirice, suprarealiste. Anatomii neaşteptate te duc cu gândul la creaţiile pline de fantezie ale lui Dali, la lucrarea “Capul lui Rafael explodează” şi “Galateea Sferelor”, sau la unele portrete ale pictorului Adrian Ghenie. Imaginaţia plină de forţă şi energie, în portretele lui Paul Adrian Chiş, depășeşte realitatea prin construirea unor forme noi, prin combinaţii, alăturări şi suprapuneri ingenioase, neidentificabile în natură sau în viaţă, ca la Dali şi lucrările lui suprarealiste. Această depășire a normalității, a obișnuitului, posibilului, a decupării unui segment din realitate şi construirea de noi arhitecturi imagistice pe schelele iniţiale, face ca operele lui Paul Adrian Chiş să scrie o pagină de istorie memorabilă în arta fotografică contemporană.
La fel de unică şi memorabilă este culoarea dominantă de ocru, pe care nu ştiu s-o definesc, inventată de Paul Chiş pe care îşi aşterne imaginaţia, creând ambianţe de Şeherezada, atât în clădiri, peisaje, cât şi în chipuri, naturi statice. Ba da, cred că ştiu cu ce pot asemui ocrul lui Chiş, cu cafeaua neagră sau cu lapte a unei noi dimineţi.
Maria Dobrescu
