Dan Pleșa este editor, scriitor și jurnalist cultural. A absolvit Academia de Teatru și Film –specializarea scenaristică și critică de film. A activat în presă și peste zece ani la o casă de discuri ca producător. Se numără printre fondatorii editurii Vellant și al revistei de proză scurtă „iocan” – singura revistă de proză scurtă din România care apare în format tipărit. A publicat poezie în diverse periodice și în volumele: ”Marfă” – (antologie de grup) 1996 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu), ”Marfă reîncărcată” (antologie de grup) 2011 (împreună cu Bogdan O Popescu, Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț și Florin Dumitrescu). Proză scurtă publicată în antologiile ”Prima dată” și ”Cum iubim”, și în volumul de autor ”Povești de dragoste și neputință” – Editura Vellant 2019. ”Miere neagră” este debutul lui în roman. Anamaria Spătaru a dialogat, în exclusivitatea pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Dan Pleșa despre romanul ”Miere neagră”
Anamaria Spătaru: Pentru cei care nu te cunosc personal și cărora nu le dezvăluiseși intențiile tale, a fost o surpriză această trecere de la proza scurtă și poezie, la roman. Cum a fost pentru tine acest proces, cum este să construiești pe spații largi? Te-ai simțit mai liber?
Dan Pleșa: Întotdeauna cei care au scris versuri atunci când trec la proză – că e mai scurtă sau mai lungă – sunt priviți cu mefiență. Nu am fost surprins când i-am surprins pe unii.
De când am dat cu nasul de literatură am fost vrăjit de poveste. Și de modul în care povestea, în literatură, poate naște visare, emoții, reflecții. Când am început să scriu mi-am dat seama că schelete de poveste pot fi ascunse și în versuri, și m-am mulțumit să scriu doar schelete de povești, fiind mult mai atent la emoții și visare. Dor că, la un moment dat, am vrut să scriu povești mai ample și pentru asta poezia e un mediu nepotrivit. Cu cât mai amplă e povestea, cu atât mai multe pagini cere naratorului, de aceea am ajuns la roman.
Anamaria Spătaru: Știu că romanul s-a născut greu, în destul de mulți ani. Cum se face că nu l-ai abandonat?
Dan Pleșa: A durat mulți ani scrierea lui și datorită vieții mele de împrăștiat și datorită ritmului contemporan de viață în care găsești foarte greu spații de singurătate, scrisul la un roman cere și ceva extragere dintre oameni. Nu l-am abandonat pentru că, până și azi după ce am terminat cartea, cred că e o idee bună și originală întreaga desfășurare a epicului, și la un moment dat am devenit obsedat să nu o pierd și m-am mobilizat să mă dedic mai organizat scrisului. Este un roman pe care l-am avut în cap, cu început și sfârșit, atâta vreme, era scris în minte, totuși a fost o provocare mai dificilă decât anticipasem să-l extrag de acolo și să-l scriu. În momentele grele în care scrisul mergea prost, tocmai provocarea m-a ambiționat să-l termin de transcris.
Anamaria Spătaru: Ce te-a făcut să crezi atât de mult în necesitatea unei cărți având ca temă centrală această perioadă postdecembristă care a preluat atât de mult din tarele perioadei comuniste?
Dan Pleșa: S-a scris și se va mai scrie mult despre perioada ceaușistă. Însă în multe dintre scrierile acestea e un ton, o privire de după care e cumva acuzatoare, dar cu un curaj al celui care nu riscă nimic acuzând, uneori prea multă lamentație, uneori prea mult negru, și toate astea mi se pare că alterează ceva din ceea ce se întâmpla și cum se percepea atunci. Pentru mine provocarea a fost să scriu o poveste care e povestită de cineva exact în acea perioadă și importantă e povestea, lumea deceniului 80 se vede în spate, dar nu este partea importantă a descrierii și universului descris. Protagonistul meu, chiar dacă percepe apăsarea regimului față de care se și revoltă, o face cu naturalețea cuiva pentru care opritul luminii și statul la coadă nu sunt motive de lamentație, sunt obiceiuri cotidiene de care se plânge cum ne plângem noi azi că ni se încarcă greu pagina de facebook. Pe de altă parte tocmai în acest pandant cum a fost/ce am sperat/ce am realizat după ”89 mi se pare toată morala, tristă, a acestei desfășurări istorice. Care, răsfirată, poate să dea niște mici răspunsuri, poate să pună niște întrebări pertinente, poate să ne ajute să ne setăm mai corect așteptările de la prezent și să privim mai realiști orice posibil viitor.
Anamaria Spătaru: Cât de greu ți-a fost să alegi doar trei motive pentru care personajul tău l-ar fi omorât pe Ceaușescu? Cum le-ai decupat dintre miile de motive pe care ni le-am fi putut imagina cu toții?
Dan Pleșa: Am considerat că singurul mod de a face veridică această decizie este ca personajul meu să aibă o motivare personală. Emoțională. Lucrurile grave întâmplate celor pe care-i iubești sunt mai greu de suportat decât sărăcia, mizeria, lipsa de libertate sau umilințele care ți se întâmplă ție. De aceea cele trei motive trebuia să aibă legătură cu el, dar să nu fi fost lucruri care i s-au întâmplat realmente lui. Și am ales, dintre zecile de povești cu care m-am intersectat mai de aproape sau mai de departe, m-am străduit să le dezbrac de amănunte care ar putea să le facă identificabile cu nume și prenume și dată și vinovați. De altfel, în toată cartea, am ales să punctezi ici-colo povești sau întâmplări pe care câteva zecii de mii de oameni din generația mea să poată spune dar asta, cam la fel, am pățit-o și eu. După apariția cărții câțiva prieteni și prietene mi-a și spus: aaa, și eu am pățit la fel.
Anamaria Spătaru: Personajul tău, care are nume diferite în funcție de vârstele pe care le străbate, evoluează tulbure și el pe măsură ce vremurile se tulbură. Dar păstrează cumva inocența copilăriei și asta îi dă putere. Ai dedicat destul de multe pagini copilăriei în comunism, de ce?
Dan Pleșa: Romanul e scris din perspectiva a trei jurnale mărturie, scrise în momente tensionate, în care protagonistul îți povestește viața de până atunci și o povestește în două dintre jurnale pentru el, cu sinceritate și într-un moment de tulburare sufletească. Este un om cu o pregătire medie, care a cochetat cândva cu literatura, dar care nu e interesat decât de confesiunea lui, confesiune care o face în primul rând pentru el însuși. Asta, din punctul meu de vedere, a presupus un anumit tip de tratare a scriiturii și a narațiunii, care este mult mai emoțională, uneori haotică, decupajul pe care-l face în propriul lui trecut urmează interesul lui personal, nu interesul vreunui virtual cititor care ar trebui lămurit mai mult sau fermecat cu întâmplări spectaculoase povestite cu meșteșug. Ăsta este și unul dintre motivele pentru care personajele nu au descrieri în carte: cel care scrie despre ele le știe cum arată, i se pare pierdere de vreme să le descrie înfățișarea. La fel cum nu-și spune numele, pentru că pentru el asta e o informație redundantă. Tot în același modul de construcție psihologică a personajului care-și sondează trecutul, am ales să încurc narațiunea, pentru că paginile dedicate copilăriei sunt cumva o burtă în desfășurarea evenimentelor, pentru că eroul se afundă în descrierea perioadei celei mai luminoase, cea a copilăriei. El scrie și scrie despre acele vremuri cât mai mult, doar-doar să nu ajungă la prezentul apăsător și în această rememorare se afundă ca într-un glob protector.
Anamaria Spătaru: Nu lipsește ironia în carte. Am râs copios citind cum comunismul reușise să egalizeze clasele sociale băgând gândaci în mod egal, prin toate cartierele. Dar și tristețea pentru o lume pe ai cărei copii îi unea statul la cozi și care voiau să se facă securiști ca să le fie mai bine. Poezia este destulă și ea. Cum a fost să găsești până la urmă tonul acestei partituri? Ar fi fost simplu ca el să devină unul acuzator, resentimentar…
Dan Pleșa: Cred că sunt mai multe explicații pentru ironie. Pe de-o parte, în perioada ceaușistă ironia făcea parte din limbajul uzual, era o formă de comunicare și de recunoaștere între oameni, între oamenii de bine să zic așa. Puteai spune o lozincă dintre cele mult uzitate, dar dacă o spuneai, cu o undă ironică celui de lângă tine, funcționa ca o parolă: suntem din aceeași tabără a celor care nu sunt spălați pe creier. Și mai e un motiv: când cineva povestește cu obstinație doar despre el însuși, dacă nu are și o urmă de ironie și zeflemea în ce scrie, înseamnă că e un mic paranoic. Cât despre poezie, cred că toți oamenii, atunci când scrutează cu sinceritate în sufletul lor și în întrebările lor găsesc un limbaj poetic în care-și exprimă mai bine, lor înșiși, tensiunea interioară. Da, ținând cont de cheia romanului, a fost destul de greu calibratul acestui ton, mai ales că a trebuit să țin cont de câteva coordonate tehnice: în prima parte să nu scap niciunul dintre cuvintele care au intrat în vocabularul cotidian după 89 (cum ar fi depresie sau a implementa sau nevroză) și totodată să calibrez tonul aceluiași personaj la două vârste diferite: abia ieșit din adolescență versus un om matur. Cât am reușit, asta cititorii să o spună.
Anamaria Spătaru: Dar în lumea aceasta în care orice din jurul tău care te făcea să te bucuri era o capcană amăgitoare, intervine dragostea, despre care se spune uneori că poate salva totul..La tine de ce nu o face?
Dan Pleșa: O face, cum nu, doar că paginile din jurnal vorbesc doar despre momentele grele când dragostea, dintr-un motiv sau altul, s-a risipit. Și atunci griul cotidian devine mai apăsător. Personajul meu aproape că nu vorbește deloc despre momentele grele din trecutul lui dacă în acestea trăia și o poveste de dragoste. Asta îl și ajută să nu fie acuzator sau revanșard, cum spuneai tu.
Anamaria Spătaru: Revoluția e ca un vis pentru personajul tău, convins în mintea lui că Ceaușescu e deja mort. Așa crezi că au trăit românii zilele acelea?
Dan Pleșa: Păi Ceaușescu chiar e mort – în carte. Însă aici se suprapun mai multe chei de citire: sugestia că un om simplu, chiar dacă poate fi lebăda neagră care are puterea să încurce planurile tuturor, nu va reuși nimic, nu poate omorî un simbol când vrea el, ci acela chiar va dispărea doar când vor ei (nu mă întreba care ei). Și mai e o temă care mă obsedează și în care e scrisă toată cartea: ce vine după izbândă. Construcția clasică a poveștii/basmului presupune conflictul, punctul culminant și victoria. Ce vine după victorie? Care este gustul premiului? E viața eroului mai bună după ce a omorât balaurul? Cam la fel a fost și dezamăgirea românilor după ce au luat capul balaurului în 89, se așteptau la au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și nu a fost așa.
Anamaria Spătaru: După un scurt moment de fericire colectivă, a venit tranziția. Asupra căreia te oprești în ultimul capitol intitulat: “agenda portocalie ca un apus. sau ca un răsărit.”. Acolo dezamăgirea primează cumva, toate visurile sunt năruite. De ce, ce am devenit cu toții?
Dan Pleșa: Aici nu pot decât să o citez pe Ada Milea: „Ceaușescu n-a murit, Ceaușescu suntem toți”. Unul dintre cadourile otrăvite pe care ni le fac persoanele malefice care sunt la conducerea unei structuri de putere, că e o țară sau o simplă firmă în care lucrezi, e că dau tuturor senzația falsă că doar șeful e un rău, e un nebun, restul suntem toți rupți din soare. Scăpăm de ăla răul și o să curgă lapte și miere. Și cum devine locul vacant, toți devenim niște mici șefuleți care, cum prindem puțină putere, uităm imediat cum este să fii asuprit.
Anamaria Spătaru: Dulce ca mierea e glonțul patriei…dar mortal, nu-i așa? Ucigaș de vise și de viitor.
Dan Pleșa: Da, nu știu să se mai scrie despre patriotism. Habar n-am dacă e de rău sau de bine treaba asta, dar mie îmi plac temele marginalizate și nu m-am putut stăpâni, da e o carte care vorbește despre patriotism, fără să spună explicit ce este patriotismul. Mai ales că nici nu aș ști să răspund la întrebarea asta.
Dinainte de a scrie cartea asta, de când s-au desfășurat evenimentele din decembrie, m-a amuzat ironia: Ceaușescu a avut și a impus un cult al patriotismului. Într-o țară care era distrusă, cel mai patriotic lucru era să-l lichidezi. Țara a scăpat de el din patriotismul pe care el ni l-a insuflat.
Anamaria Spătaru: În final, de ce ai scris cartea asta de ficțiune? Cui i-ai dedicat-o în sufletul tău?
Dan Pleșa: Din inconștiență, din orgoliu, de curiozitate și în special din dorința de a spune o poveste care cred că, dacă e citită în cheia pe care mi-am propus-o, va fi o poveste care va naște întrebări despre lumea pe care am traversat-o în ultimii treizeci de ani. Cred că, dincolo de localizarea specifică a unui regim despotic, povestea asta a revoltei și a căutării unui spațiu mai bun de trăit este valabilă și astăzi, oriunde în lume. Cred că am dedicat-o unor cititori mai tineri, cărora să le răspund onest și poate imersiv la întrebarea cum era pe vremea aia, și totodată, să le arate că dincolo de amănunte, sigur, unele chiar oribile, roțile vieții se mișcă la fel de când e lumea.
Miere Neagră: roman
Autor: Dan Pleşa
Editura: Vellant
Anul apariției: 2023
Nr. pagini: 280 pagini
