Lucian Vasilescu (n. 1958) este poet şi jurnalist. A debutat editorial în anul 1995 şi, până la ”alcoforado. o poveste” (Editura Integral, 2023), a publicat 11 volume de poezie şi unul de dialoguri cu personalităţi ale vieţii culturale şi politice româneşti.
În 2020, pornind de la un scenariu-colaj pe versurile sale, Teatrul Naţional Radiofonic a difuzat piesa ”Viaţa dăunează grav sănătăţii”, un spectacol realizat de regizotul Gavriil Pinte.
Un an mai târziu a scris textele pentru opera rock ”Cazul Tudor Vladimirescu”, pusă în scenă de acelaşi regizor la Teatrul Dramatic Elvira Godeanu din Târgu Jiu.
Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Lucian Vasilescu.
– Într-un peisaj literar autohton destul de previzibil, „alcoforado. o poveste” (Editura Integral, 2023) e cu adevărat o carte neașteptată și neașteptat de proaspătă și cuceritoare. Pentru cei care nu cunosc povestea poveștilor, cum s-a întâmplat apariția acestui volum?
– În primul rând, mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care le-ai spus despre povestea mea.
Ideea și dorința de a scrie cartea asta sunt vechi de mai bine de 40 de ani, atunci când am citit pentru prima oară, în tălmăcirea Veronicăi Porumbacu, Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado. Am așteptat patru decenii s-o scriu, dar biata călugăriță a avut de așteptat 350 de ani să i se facă dreptate iubirii ei vinovate pentru ofițerul francez Noël Bouton de Chamilly. Am fost să mă documentez la Beja, în Portugalia, acolo unde s-a consumat tragica lor poveste de iubire, apoi am putut scrie cartea. Și, după ce am scris-o, iată că a și apărut.
Peste bucuria de a fi scris această poveste s-a suprapus și o alta, anume reîntâlnirea cu doi oameni care-mi sunt dragi și care au avut o contribuție specială la preumblarea mea prin literatură. Unul dintre aceștia este directorul editurii Integral, Costel Postolache, cel care făcea parte, în 1995, din echipa care coordona editura Nemira, unde am debutat cu poezie, cel de-al doilea este Dan-Silviu Boerescu, criticul literar purtător de drapel al generației literare din care fac parte și care a însoțit povestea Marianei Alcoforado cu o frumoasă postfață.
Este o vreme, iată, pentru fiecare lucru. Vremea acestei cărți a venit acum. De ce acum? Pentru că acum a fost la timp.
Dar are oare rost să rescrii povestea unei iubiri proscrise, iubire consumată acum 350 de ani, la mănăstirea Nossa Senhora da Conceição din Beja, în chilia unei tinere și frumoase călugărițe? Eu zic că are, așa cum adevărul are întotdeauna rost, pentru el nu există prea târziu și nici nu se prescrie.
– Despre „alcoforado. o poveste” spui că e ultima ta călătorie editorială. Cititorii lui Lucian Vasilescu speră că declarația asta e o metaforă, că orice carte poate fi ultima. Ori e vorba de un pact nenegociabil cu tine însuți?
– Povestea asta (că nu-mi place să-i spun roman) chiar este ultima carte pe care o public. Nu este nicio metaforă. Este o penitență pe care mi-am impus-o mie însumi. Pe de altă parte, când am început să public a fost decizia mea (și desigur, a editorilor mei). La fel și acum, când mă opresc: este tot decizia mea. Simt că a venit vremea (și, mai ales, vremurile…) să pun punct. A fost o călătorie tare frumoasă și le mulțumesc tuturor celor care m-au însoțit.
Totodată, am crezut (și cred și acum) că literatura este sau, mă rog, ar trebui să fie un fel de a scrie complementar unui fel de a fi. Așadar, voi rămâne același, cu bunele și cu mai puțin bunele mele. Voi continua să scriu, însă doar pe dinăuntru. Adică fix așa cum făceam înainte de a publica prima mea carte.
Mă bucur că mă opresc aici, cu „alcoforado. o poveste”, o carte pe care mi-am dorit-o mult și pe care am purtat-o cu mine, nescrisă, vreme de 40 de ani.
– Cred că o devenire literară (sau personală) e marcată de oameni și întâlniri esențiale. Care sunt personajele/ personalitățile care au un sertar deschis permanent în memoria ta?
– Cu toții suntem și produsul celor care au crezut în noi, ne-au sprijinit, ne-au încurajat, ne-au consolat, ne-au dojenit, ne-au corectat, ne-au îmbărbătat. În ordinea asta de idei îmi sunt recunoscător mie însumi…
Lăsând la o parte semi-gluma de mai înainte, sunt dator cu câte o reverență criticului literar Laurențiu Ulici (1943-2000), Maramureșului și, nu în ultimul rând, soției mele. Apoi, mai sunt dator multor cărți ale altor autori.
Și, desigur, mulțumesc Bunului Dumnezeu, care m-a îngăduit și încă mă mai îngăduie.
– Dacă ai fi literatura română în persoană, la un interviu de angajare pentru postul de „literatură de succes”, iar angajatorul te-ar întreba „unde te vezi peste cinci ani?”, ce i-ai răspunde?
– Dragă Tudor, eu tocmai ce m-am pensionat, așa că nu cred că mai prezint interes pentru niciun angajator. La fel cum nici ei nu mai prezintă niciun interes pentru mine.
Pe de altă parte, pentru că ai adus vorba, să știi că în Nomenclatorul de meserii valabil în România există recunoscută și meseria de Poet. Se găsește la poziția 245.111, între meseria de Plior confecții și cea de Poleitor filiere (poți verifica).
Poet, da, poate că m-aș angaja, și i-aș răspunde utopicului angajator că peste cinci ani mă văd în viață, uitându-mă cum crește iarba.