George Coşbuc –  „poetul ţărănimii”- 105 ani ai veşniciei sale –

„Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul”

Sunt sigur că aţi recunoscut versurile din motto. Într-adevăr, acestea aparţin lui George Coşbuc, cel care în poezia „Poetul” din volumul „Antume” face o vie mărturisire de credinţă despre menirea poetului şi scriitorului în societatea românească, aceea de a fi „suflet în suflet şi inimă în inima neamului său” , fiindu-i „de-a pururi, nerupta sa parte”.

Iată, la 9 Florar curent, împlinitu-s-au 105 leaturi de când George Coşbuc a luat calea neîntoarsă a veşniciei sale, rămasă mereu luminoasă în tot acest răstimp…

Aşezându-l în rândul marilor clasici ai literaturii, istoriografia românească îi atribuie lui George Coşbuc înalta recunoaştere a poetului, criticului literar, scriitorului, publicistului şi traducătorului român, devenit ulterior şi membru titular al Academiei Române.

Drept pavăză de neclintit a preţuirii acordate lui George Coşbuc stau numeroasele aprecieri critice ale  impresionantei sale opere literare, exprimate de-a lungul timpului cu asupră de măsură de către infailibili biografi, exegeţi şi analişti literari. În această privinţă, aşa cum se cuvine, să dăm pentru început „cuvântul” exigentului George Călinescu, considerat sui-generis un adevărat „părinte” al criticii literare româneşti. Acesta, în Opus magnum, cum mai este denumită monumentala sa „Istorie a literaturii româneşti de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor, 1941, îi acordă studiului critic al operei literare a lui George Coşbuc 8 pagini (516 – 523), pe care îl plasează istoric în capitolul: „Micul romantism provincial şi rustic (1890 – 1900). Nuveliştii. Poezia idilică.” După o trecere succintă, dar plină de miez, prin biografia lui Coşbuc şi după îndelungi  şi cumpănitoare reflecţii asupra stilului poeziilor şi prozei sale, Călinescu va delibera sintetizator: „Coşbuc este nu numai un desăvârşit tehnician, dar nu rareori este şi un poet mare, profund original, un vizionar al mişcărilor sufleteşti sempiterne, cu un accent ardelenesc numai decât evident, inimitabil şi tocmai de aceea aşa de des imitat. El a reuşit, ca şi Eminescu de altfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de literatură. Proza lui Coşbuc reprezentată prin scrieri comandate de popularizare (…) are totuşi anume pagini cu  humorul lor qvasi-cronicăresc.”

Surprinzător, însă, Călinescu nu spune nicio „vorbuliţă” despre poezia socială a lui Coşbuc, datorită căreia a fost perceput, fără tăgadă, „poetul ţărănimii”. Oare, de ce?!

Despre George Coşbuc şi opera sa literară şi-au exprimat opiniile mari „voci” ale timpului său, între care menţionăm pe Ioan Slavici, camaradul de redacţie al „Tribunei” sibiene, pe I.L.Caragiale, colaborator-editor al revistei bucureştene „Vatra”, pe N.Iorga, pe Duiliu Zamfirescu şi mulţi alţii. Dar dintre toţi mă voi opri edificator la articolul poetului Liviu Rebreanu, publicat la 14 mai 1918  în ziarul bucureştean „Lumina” ,  doar la câteva zile de la sfârşitul lui George Coşbuc: „Coșbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești. Ardelean a rămas toată viața. Până și în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi ședea bine. Aici în țară dragostea lui a fost pentru cele șase milioane de țărani. Simțea o fraternitate profundă cu dânșii … A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în inimații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Cuvintele memorabile şi simţitoare exprimate atunci de Liviu Rebreanu despre  posteritatea nepieritoare a operei lui George Coşbuc le putem valida întru totul şi astăzi, la 105 ani ai veşniciei „poetului ţărănimii”!  Nu înainte, însă, ca pentru o mai profundă înţelegere a vieţii şi scrierilor lui George Coşbuc, să-i parcurgem traiectoria temporală a acestora, destul de bine etalată de către G.Călinescu şi alţi numeroşi biografi.

Aşadar, „George Coşbuc se născuse la 8/20 septembrie 1866 în satul strămoşesc Hordou de pe lângă Bistriţa-Năsăud, aflat pe malul Salvei, care vine din munţii Rodnei spre Someş.(…) Tatăl lui Coşbuc era popa Sebastian, mamă-sa Maria, şi ea fata preotului greco-catolic Luca Avacum din Telciu; George fiind al 8-lea dintre cei 14 copii ai acestei familii.”  Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, „un tărâm mirific al vieţii rurale” , care-i va inspira scrierile de mai târziu, precum şi „basmele pe care mama sa i le depăna cu încântare.”

Încă de la vârsta de cinci ani a învăţat să desluşească „buchiile” cărţii, fiind îndrumat de către Tănăsucă Mocodean, cântăreţul bisericii din sat. Venind vremea învăţăturii, în toamna lui 1871 este înscris în clasa I la Şcoala primară confesională greco-catolică din Hordou,  neterminată „din motive de boală”. După însănătoşire, în 1873, urmează clasele a II-a şi a III-a la Şcoala din Telciu, unde era director unchiul său, de la care va învăţa limba germană. Clasa a IV-a o termină în 1876 la Şcoala Normală din Năsăud şi în toamna aceluiaşi an devine elev al Gimnaziului fundaţional greco-catolic din Năsăud, unde „va lua contact cu operele literaturii române şi universale”.

Despre această şcoală Călinescu va nota: „o casă ţărănească scundă şi cu ziduri groase, găurite cu ferestre mari şi acoperite de un lung şi înalt stog de şindrile. Liceul avea opt clase şi elevii erau băieţi de oieri cei mai mulţi, cu căciuli şi iţari, care veneau de acasă cu mâncarea în straiţe şi locuiau pe la săteni. Atmosfera era foarte patriotică. Exista o societate de lectură <Virtus romana rediviva> şi o revistă  < Muza Someşană > în care Coşbuc citeşte şi publică versuri, devenind  preşedinte”.

      Gimnaziul vechi de la Năsăud         Aici ia contactul cu limba şi literatura latină şi prinde dragoste de folclorul românesc, fapt ce-i va marca destinul creator. În 1884, după susţinerea bacalaureatului, se îndreaptă spre Cluj, înscriindu-se la Facultatea de Filosofie şi Litere, „care avea şi o catedră de limba română, condusă de profesorul –  preot unit Grigore Silaşi. Aici se adânceşte în studiile clasice, dar frecventează şi cursurile de istorie, retorică şi sintaxă a vechilor greci şi de istorie a literaturii latine. Este perioada fertilă în care este numit membru al comitetului Societăţii Iulia a studenţilor români din Universitatea clujeană şi începe o colaborare strânsă cu gazeta sibiană „Tribuna”, condusă de Ioan Slavici; prima trimitere fiind „snoava versificată Filosofii şi  plugarii” , semnată cu pseudonimul C.Boşcu (anagrama lui Coşbuc), care, având 350 de versuri, „va fi publicată în decembrie 1884, în trei numere consecutive ale Tribunei”.

Începând cu 1885 la Biblioteca poporală a Tribunei se va produce şi debutul său editorial, publicând până în 1887 nu mai puţin de cinci plachete, ultima dintre ele fiind Fulger – poveste în versuri; toate fiind bine primite de critică şi cititori.

În 1886, ca urmare a lipsurilor materiale, se retrage de la facultate, dar va continua să audieze anumite cursuri, să traducă din autori greci aproape 500 de poezii, dorind să le cuprindă într-o antologie pe care să o publice în „Tribuna”.

În cele din urmă, în august 1887, la insistenţa lui I.Slavici, descinde la Sibiu şi devine redactor al Tribunei, spre bucuria exprimată de acesta:  „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”

De altfel, cam la „unison”, biografii şi exegeţii operei lui G.Coşbuc, au acordat perioadei sibiene de la Tribuna (1887 – 1889) meritul de a fi fost „cea mai rodnică din toată creaţia sa scriitoricească”; aceasta însemnând, în fapt, „o adevărată şcoală literară”.  Culminând cu apariţia admirabilului său poem „Nunta Zamfirei”, apreciat la vremea respectivă şi de Titu Maiorescu, fondatorul „Junimii”,  George Coşbuc „s-a impus definitiv în atenţia cititorilor şi a criticilor de peste munţi, fapt ce i-a creat aureola de mare poet”. Poemul, fiind publicat în martie 1890 în „Convorbiri literare”, i-a atras şi o înaltă recunoaştere bucureşteană, în urma căreia Maiorescu îl cheamă la Bucureşti.  Aici se angajeajă funcţionar la Ministerul Cultelor, din care va demisiona la început de 1891, pentru a colabora la întocmirea unui manual şcolar, denumit Carte românească de citire. Publică traduceri din Vallerius în Amicul familiei, iar în Convorbiri literare poezia La oglindă, cea care, pusă şi pe muzică, va stârni mai târziu deliciul serbărilor şcolare: „Asta-s eu! Şi sunt voinică! / Cine.a zis că eu sunt mică? / Uite, zău, acum iau seama / Că-mi stă bine-n cap năframa / Şi ce fată frumuşică / Are mama!”  Continuă să publice în Tribuna poezii noi: Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Rea de plată şi altele.

Între 1891-1893, ca redactor la noua revistă-magazin „Lumea ilustrată” va publica poezii, precum: Vestitorii primăverii, Noapte de vară, Vara, Vântul, Rugămintea din urmă ş.a. Reţin şi-acum strofa cu Ceahlăul: „Priveam fără de ţintă-n sus / Într-o sălbatică splendoare / vedeam Ceahlăul la apus, / Departe-n zări albastre dus, / Un uriaş cu fruntea-n soare / De pază ţării noastre pus.” Da! Şi de la Lespeziul meu de pe Siret, mai ales vara, se vedea în asfinţit, Toaca uriaşă a Ceahlăului. Era o splendoare s-o admiri!

Pe la mijlocul lui 1893 îi apare la Editura Librăriei Socec din Bucureşti volumul de versuri „Balade şi idile”, fiind considerat de către gazetele „Românul literar” şi „Moftul român”  un adevărat eveniment literar, Dar, aşa cum se mai întâmplî şi astăzi în România, şi la vremea aceea a apărut „cârcotaşul” I.Lazu, care-i contesta poetului G.Coşbuc „originialitatea”(!) uneia dintre poeziile volumului. A fost… pus la punct!

La 1 ianuarie 1894, împreună cu Slavici şi Caragiale, editează primul număr al revistei bilunare „Vatra” în care va publica, până la încetarea acesteia din 1896, numeroase poezii, dintre care amintim pe: Noi vrem pământ!, Mama, Lupta vieţii (O luptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor), In opressores (care a circulat mai întâi pe foi volante), Doina, Paşa Hassan, Sub patrafir, Unul ca o sută, Iarna pe uliţă, Dragoste învrăjbită, Pe deal ş.a.

Apariţia poeziei „Noi vrem pământ!”, reprezentând „capul de lance” al liricii sale sociale, ni-l înfăţişează pe „poetul ţărănimii” dezlănţuit totalmente în finalul acesteia  asupra fărădelegilor impilatorilor: „…Să nu dea Dumnezeu cel sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!” Pe undeva, similar, rezonează în sufletele cititorilor şi înfioratul protest eminescian: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!” La Răscoala ţărănească din 1907 poezia lui Coşbuc „Noi vrem pământ” circula pe foi volante printre răsculaţi.

La fel ca şi Eminescu, Coşbuc „doineşte”, cum numai el ştie s-o facă, „durerea sărmanului român”: „Ai tăi suntem. Străinii / Te-ar pierde de-ar putea, / Dar când te-om pierde, Doino, / Ai cui am rămânea? /…/ Rămâi că ne eşti doamnă / Şi lege-i al tău glas, / Învaţă-ne să plângem / C-atât ne-a mai rămas!”. Aidoma, şi „Mama” lui Coşbuc „jeleşte cu plâns de-ngropăciune” pe iubitul său fiu neîntors din război: „Cu tine două fete stau / Şi torc în rând cu tine. / Sunt încă mici şi tată n-au / Şi George nu mai vine, // Aşa vrea poate Dumnezeu, / Aşa mi-e datul sorţii, / Să n-am eu pe băiatul meu / La cap, în ceasul morţii!” Mulţi ani mai târziu, prin 1953-56, cele două poezii recitate la serbările şcolare de la Căminul cultural, proaspăt refăcut, au „rupt” inima târguşorului de la malul „lespezit” al Siretului, care a suferit ororile cumplite ale războiului. Multe văduve de război aflate în sală îşi ştergeau discret, cu marginea broboadelor, lacrimile de pe obraji…

Dar, să urmăm pe mai departe „firul biografic” al îndrăgitului George Coşbuc…

Astfel, în 1895, George Coşbuc se căsătoreşte cu Elena Sfetea, nimeni alta decât sora editorului C-tin Sfetea, care i-a tipărit cel de al doilea volum „Fire de tort”. La 11 august, la Craiova, se naşte în noua familie „unicul şi singurul ei fiu, Alexandru”, care va primi o educaţie aleasă, atent urmărită de tatăl – poet.

Urmează pentru Coşbuc o perioadă prolifică în care va traduce şi va tipări Eneida lui Vergiliu, dar şi poema Mazepa de Byron, colaborează la revista „Povestea vorbei” şi în 1897 îi apare ediţia a 2-a a volumului îmbunătăţit Balade şi idile. Traducând din mari înţelepţi ai lumii poezii lirice şi proverbe, alcătuieşte şi publică la Craiova  Antologia sanscrită, iar la Bucureşti traduce şi scoate Sacuntala lui Calidasa.

N-a fost de mirare că B.P.Haşdeu, admirându-i traducerea impecabilă a  Eneidei, a propus acordarea Premiului Academiei „Năsturel Herescu” poetului George Coşbuc.

Se avântă tot mai mult în gazetărie, „preluând conducerea revistei <Foaia interesantă> şi intră în comitetul redacţional al revistei <Albina>, „iniţiată de Spiru Haret”. Larg apreciate, cele două volume de poezii „Balade şi idile” şi „Fire de tort” vor cunoaşte de-a lungul vieţii sale multe şi noi reeditări, iar, selectate, o mare parte dintre poeziile sale au ajuns şi în manualele şcolare. Consecinţă firească, în 1898, George Coşbuc, după cum afirmă biografii săi, „este ales membru corespondent al Academiei Române”. În 1899, publică la Bucureşti „Fapte şi vorbe româneşti”, „Carte de citire pentru toţi românii” şi editează alte două lucrări: „Războiul nostru pentru neatârnare (1877 – 1878)” şi „Povestea unei coroane de oţel”. Publică noi poezii în diferite reviste şi, în 1902, împreună cu Vlahuţă va scoate şi conduce revista „Semănătorul”, ce va căpăta treptat „un tot mai pronunţată orientare naţionalistă”. Tot atunci va  edita volumul de poezii „Ziarul unui pierde-vară” şi va publica în „România ilustrată”.

După îndeplinirea unor funcţii administrative la Casa Şcoalelor, în 1904 editează volumul „Cântece de vitejie”, iar din 1907 revine asupra traducerilor din Vergiliu, Schiller şi Homer, dar „tălmăcirea Divinei Comedii a lui Dante îl absoarbe în întregime”. Cu dorul de locurile natale, începând din 1908, revine tot mai des în Ardeal, la Hordou, la Năsăud , „unde se întâlneşte cu foşti profesori şi colegi”, la Sibiu, la Bistriţa, la Prislop, la Feldru, „pentru inaugurarea noului local al şcolii, unde fiul Alexandru recită poezia <El Zorab>, la Blaj şi în alte locuri transilvane atât de dragi. Efervescent, participă împreună cu alţi scriitori la „şezători literare prin diferite regiuni ale ţării”, prilejuindu-i cunoştinţa cu prozatorul Mihail Sadoveanu şi poetul Emil Isac. Încheind traducerea Divinei Comedii, prin 1912, se află în Italia, unde, timp de şase săptămâni la Biblioteca din Florenţa face cercetări despre Dante, necesare pentru întocmirea studiului prefaţator al reuşitei sale traduceri.

Aşa cum se întâmplă uneori în viaţă, după pierderea din iunie 1900 a tatălui său, părintele Sebastian şi în septembrie 1903 a mamei sale, Maria, „în ziua fatidică de miercuri, 26 august 1915, o mare nenorocire l-a atins pe George Coşbuc”, după cum consemna N.Iorga, aceea a sfârşitului fiului său Alexandru, student, în vârstă de 19 ani, chemat în armată, în urma unui teribil accident de automobil, „petrecut după vizita făcută tatălui său aflat la Mănăstirea Tismana, unde poetul îşi căuta deseori liniştea creaţiei”.             Devastat de tragismul morţii unicului său fiu, George Coşbuc „se izolează şi încetează să mai publice”. Cu greu reuşeşte să dea glas durerii ce l-a cuprins: „Ah, cumva să nu mi-o spuie / Vreun duşman cumplit / Că băiatul meu azi nu e / Şi că a murit, / Că-n schimbarea bruscă-a minţii/ Eu l-aş omorî cu dinţii / Ca pe.un câine care muşcă / Pe furiş.”

În stilul său sobru şi poetul Tudor Arghezi, reflectând asupra dramei lui Coşbuc va menţiona în „Bilete de papagal” următoarele: „Lovitura fatalităţii n-a cruţat nici pe tată, nici pe poet”.    

Şi, totuşi, ca o „consolare”, în 1916, în vreme de război, la propunerea lui Iacob Negruzzi, Academia Română îi va deschide lui George Coşbuc porţile sale şi, astfel, la 2 iunie „plenul academic, prezidat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, îl alege ca membru activ”. Primit cu aplauze la şedinţa forului academic din 9 iunie 1916, George Coşbuc mulţumeşte acestuia „că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul D-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei”.

Cu toată această înaltă recunoaştere a Academiei, poetul George Coşbuc, cuprins de un acelaşi apăsător chin sufletesc, îşi simţea tot mai aproape propriul sfârşit. Singura  şi ultima sa poezie din acea perioadă cumplită a fost „Vulturul”, publicată în 1918 în numărul 56 al revistei Scena, catalogată de critici şi exegeţi drept … o poezie profetică. Dacă mulţi dintre ei au văzut în această poezie „o profeţie a apropiatei Uniri a românilor”, asociind-o cu o recentă declaraţie a poetului: „Unirea se va face neapărat, impusă ca o necesitate organică a poporului nostru” ,  alţii i-au descoperit valoarea de simbol al Ceahlăului, evocat de poet, unde vulturul i se aşează pe pisc şi nu în ultimul rând, poetul fiind chiar vulturul  din finalul poeziei, care, „cu zboru-i greoi / Încet ni se stinge vederii. / De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi / Rotind în luminile serii.”

Da, teribilă premoniţie! Peste nici măcar trei luni, la 9 mai 1918, George Coşbuc, la  numai 51 de ani, în urma unei congestii cerebrale trece la cele veşnice şi… „ni se stinse vederii” noastre. Peste două zile a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, lângă iubitul său fiu, atât de mult regretat.

Sfârşitul necrologului lui George Coşbuc, întocmit şi publicat de Nicolae Iorga, sublinia semnificativ personalitatea celui dispărut: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

Mai târziu şi Octavian Goga, în încheierea discursului său de recepţie la Academia Română, din 30 mai 1920, va face o distinctă referire la sfârşitul lui Coşbuc şi la unirea visată de poet: „Minunea visului s-a împlinit. Coşbuc însă  şi-a profeţit şi prăbuşirea lui. El n-a mai fost să cânte izbânda, balada cea din urmă.”

Au trecut de atunci 5 leaturi peste un veac, dar şi în veacurile care vor mai trece, posteritatea lui George Coşbuc va râmâne de-a pururi luminoasă, strălucind prin numele său aşezat pe frontispiciile numeroaselor şcoli şi instituţii, prin denumirea multor localităţi şi străzi, prin busturi şi statui, prin emisiuni filatelice şi numismatice, prin noi şi noi reeditări ale însemnatei opere literare, dar mai ales prin placa de marmură a Casei Memoriale „George Coşbuc” din localitatea natală, în care a fost dăltuit în două versuri tot adevărul existenţei sale: „Sunt inima-n inima neamului meu / Şi-i cânt şi iubirea şi ura”.                                                                                                             Mihai Caba