Titlul epistolar conduce, desigur, la Veronica Micle, cea pe care Mihai Mihai Eminescu o alinta astfel (şi nu numai aşa!) în nenumăratele sale scrisori de dragoste adresate celei pe care o venera peste poate într-o corespondenţă înfiripată între ei de-a lungul mai multor ani pentru a suplini cumva calvarul depărtării Iaşi – Bucureşti, aşternute potrivnic din 1877, când poetul a fost chemat expres de către scriitorul şi prietenul său Ioan Slavici la Bucureşti, unde a avut şansa primirii unui post, mai întâi de gazetar şi apoi de redactor şef al ziarului „Timpul”.
Iată ce îi scria Emin (aşa obişnuia să-şi semneze epistolele adresate dragei lui Veronicuţe!) în acea perioadă greu de suportat a exilului său în Capitală: „Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc tocmai de aici.” (7 martie 1880)
Şi cuvintele de răspuns ale Veronicăi nu se dezminţeau în dorul ei abia stăpânit: „Eminul meu iubit, (…) când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc şi apoi să te mai mângâi, şi să-ţi cer iertare frumuşel şi apoi într-o lungă şi dulce sărutare să se uite toate relele. Când? Mitule când ai putea să vii la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicând nu te gândeşti la aşa ceva, vălmăşagul Bucureştilor îţi răpeşte dorul de mine, viaţa ta e plină şi nu simte trebuinţa prezenţei mele, totuşi te pup şi te răspup şi te îmbrăţişez doucement et gentilement. Toute a toi Veronica.” (19 martie 1880)
Inamorat şi impresionat, poetul ar fi dat desigur o „raită” la Iaşi, mai ales că şi dragul său prieten Ionică (Creangă!) îl tot implora să revină aici (Vino, frate Mihai, că fără tine mă simt străin!), numai că, pe lângă neputinţa găsirii unui cât de mic răgaz la redacţie, nu găsea nici trebuincioasele cheltuieli materiale spre a-şi împlini dorinţa.
Iată, în schimb, ce-i propunea mai târziu Veronicăi: „(…) Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la București cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a cui prezență o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?” (7 februarie 1882).
Aplecarea spre această corespondenţă memorabilă dintre Poet şi Muza lui inspiratoare, fie dintr-o pornire de cititor împătimit, fie şi dintr-o simplă curiozitate, are menirea să reliefeze miezul unei relaţii înrâuritoare pentru istoria literaturii române. Această oportunitate este oferită drept un „regal bibliofil” de către prestigioasa editură ieşeană Polirom, care avea s-o dea la iveală în anul 2000, prin apariţia revelatoare a volumului epistolar „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle” , considerat pe bună dreptate un adevărat eveniment literar al anului respectiv, în care se împlinea un veac şi jumătate de la naşterea amândurora. Cuprinzând fragmente sau reproduceri integrale ale scrisorilor celor doi poeţi îndrăgostiţi, volumul în speţă acoperă biografic mai cu seamă perioada anilor 1880 – 1882 şi aruncă o lumină clară asupra tuturor accentelor idilice, drăgăstoase, de zbucium şi suferinţă, de căderi în ispită, de remuşcări şi de reveniri în speranţa împlinirii iubirii.
Dar pentru a înţelege mai bine contextul acestor scrisori memorabile, care subliniază aspecte inedite asupra exegezei liricii eminesciene, se impune mai întâi de toate o scurtă introspecţie biografică a vieţii Veronicăi Micle: născută în familia cizmarului Câmpeanu din Năsăud, în 22 aprilie 1850 ( la aproape 100 de zile de la naşterea lui Mihai Eminescu!) şi, rămasă fără tată, dar şi fără un venit familial stabil, se mută împreună cu mama sa Ana la Tg. Neamţ şi de acolo, în 1853, la Iaşi, unde, după terminarea claselor primare, absolvă în 1863, cu calificativul „eminent”, Şcoala centrală de fete; din comisia de examinare făcând parte alături de Titu Maiorescu şi prof. univ. Ştefan Micle, care avea să fie impresionat, deopotrivă, de frumuseţea şi de inteligenţa ei sclipitoare. N-a fost deloc de mirare că în 7 august 1864, la Cluj, la doar 14 ani ai Veronicăi (!(, viitorul rector al universităţii ieşene , aflat la 46 de ani, se căsătoreşte cu ea şi-i atribuie numele de Micle. De aici încolo grija pentru lipsurile materiale ia un sfârşit convenabil, mai ales că în perioada 1867 – 1875 profesorul de chimie şi fizică Şt.Micle devine rectorul universităţii. În 1866, Veronica devine mamă la 16 ani, când a născut-o pe Valeria, iar doi ani mai târziu, în 1868, o naşte şi pe Virginia Livia, cel de al 2-lea copil al familiei Micle. În 1872, după cum relatează recent câţiva noi exegeţi, rectorul Ştefan Micle îşi însoţeşte soţia la Viena pentru un consult medical, ocazie cu care îl roagă pe rectorul universităţii vieneze să-i înlesnească soţiei sale cunoaşterea capitalei imperiale. Acesta il recomandă pe Mihai Eminescu, cel mai bun dintre studenţii români.
Astfel, în primăvara acelui an, ca un semn sortit iubirii, are loc la Viena întâlnirea dintre Mihai Eminescu, student aici la filozofie, tânăr prezentabil cu plete fluturânde pe spate, cu frunte înaltă şi ochi luminoşi şi Veronica Micle, „îngerul blond”, cu părul lung şi bogat şi cu ochi albaştri, o doamnă în vârstă de 22 de ani (precum şi ai lui!), căsătorită de 8 ani şi mamă a doi copii, venită la Viena „să se caute pentru o oareşicare eczemă (pzoriazis)”, dar să şi admire eleganţa proverbială a acestui renumit oraş european. N-a fost de mirare că săgeata lui Cupidon avea să le străpungă inimile, iar rătăcirile lor îndelungate pe străzile şi parcurile vieneze, cum şi vizitele de prin muzee ori galerii de artă aveau să înflorească într-o iubire pătimaşă.
Numeroşii biografi şi exegeţi ai operei eminesciene aveau să conchidă la unison că de la acest moment magic „a început între cei doi o poveste tumultoasă de dragoste, care avea să continue, cu toate meandrele ei până la sfârşitul vieţii.” Însuşi strălucitul critic literar George Călinescu avea să-l confirme detaliat în ampla sa lucrare „Viaţa lui Mihai Eminescu”, reeditată în 1989.
În 1874, după doi ani de studii la Berlin, Mihai Eminescu revine în ţară şi la 1 septembrie se stabileşte la Iaşi, ca director al Bibliotecii centrale, poate că şi din motivul neuitatelor amintiri ale plimbărilor sale cu Veronica pe străzile Vienei. Într-adevăr, în 8 noiembrie 1974, în chiar ziua onomasticii sale, poetul îi adresează Veronicăi o primă scrisoare în termeni convenţionali: „Stimată Doamnă, aseară v-am zărit într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata dv. literară. (…) Cred că voi putea ceti în salonul dv. o poezie (…). Primiţi respectul meu, Mihai Eminescu.”
S-ar cuveni subliniat acum faptul că, Veronica Micle, după ce se lăsase prinsă în „mrejele aripate” ale minunatelor poezii eminesciene, apărute după 1866, mai cu seamă în Convorbiri literare, sau poate (cine ştie?) după momentul crucial al cunoaşterii poetului la Viena, a debutat şi ea în literatură, în 1872, cu două lucrări în proză publicate sub pseudonim în Noul curier român, aşa cum menţionează Dicţionarul literaturii române de la origini şi până în 1900, Editura Academiei Române. De aici şi până la seratele literare pe care le organiza săptămânal Veroica Micle n-a fost decât un pas, bun prilej pentru Mihai Eminescu de a-l frecventa după sosirea sa la Iaşi. Ce-a urmat e lesne de închipuit, iar pentru biografi o adevărată „mană cerească”: trei ani (1874-1877) de iubire înfloritoare, cu greu tăinuită, dar plină de miez şi de culoare; cei doi fiind frecvent văzuţi împreună în saloanele literare, la „Foişorul de poezie” al Matildei Cugler Poni, la „Bojdeuca din Ţicău”, pe banca de sub Teiul Copoului, astfel că bârfele academice ale protipendadei ieşenen-au întârziat să ajungă la urechile soţului, rector al universităţii.
Despre această perioadă fastă a iubirii lor avea să se destăinuie chiar poetul însăşi, consemnându-şi fericirea „pe o margine de carte”: „Ziua de 4/16 Febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.” De altfel, poezia „Floare albastră” scrisă sub influenţa cunoştinţei sale cu Veronica Micle şi publicată la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare, avea să fie întotdeauna „dulcea” floare a dragostei lor.
Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, şi fericirea lor avea să intre în scurt timp în impas datorită clevetirilor lumii, dar şi a lui Titu Maiorescu, care nu vedea „cu ochi buni” această relaţie şi ca urmare, „constrâns” de împrejurări potrivnice, Mihai Eminescu, „cu suflet rănit”, părăseşte Iaşii şi, la 1 octombrie 1877, descinde la Bucureşti.
Reluarea legăturii cu Veronica Micle are loc mult mai târziu, dar imediat după decesul lui Ştefan Micle din 1879, când, la 8 august, Mihai Eminescu îi trimite o scrisoare de condoleanţe, dar şi mărturisitoare a iubirii, considerată de G. Călinescu „una dintre cele mai frumoase şi mai tulburătoare scrisori de dragoste din literatura română”. Iat-o, în extrase: „Veronică – e întîia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie – nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici nu poţi şti cît te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît aş înţelege mai lesne o lume fără soare decât pe mine fără să nu te iubesc. (…) Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e în inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul neavînd nimic, şi nimic avînd totul.”
Cu toate că venise „momentul”, oficializarea legăturii lor era însă departe de a se produce, fiind mereu tergiversată de formalităţile acordării pensiei de urmaş, fără de care Veronica ar fi fost lipsită de mijloacele subzistenţei traiului. În schimb, în sept. – oct. 1879, venind ea la Bucureşti, după cum spune Slavici în Amintiri, petrec împreună o adevărată „lună de miere”, dar „fructul” acesteia avea să fie …avortat. Mai departe, doar corespondenţa lor, când patetică, când desnădăjduitoare, presărată cu aluzii de gelozie şi reproşuri, de-o parte şi de alta (cazul Caragiale – al ei, cazurile Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru – ale lui), a reuşit să păstreze această iubire până la sfârşitul sfârşitului celor doi inamoraţi. După apariţia primelor semne ale bolii lui Mihai Eminescu, în 5 iunie 1883, la Iaşi, la inaugurarea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare, Veronica Micle se arată foarte deprimată şi desnădăjduită de a nu fi fost din nou împreună. Mai târziu, mereu îngrijorată, în 1888, Veronica merge la Botoşani să-l întâlnească pe Eminescu, aflat în îngrijirea surorii sale Harieta, chiar dacă ştia că aceasta îi poartă de multă vreme o ură neîmpăcată. Îi dăruieşte primul exemplar al volumului ei de poezii cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”. Reuşeşte cu greu să-l ia de acolo şi să-l ducă la Bucureşti pentru tratament la sanatoriul dr. Şuţu. Dar „clipa cea repede s-a lepădat”! Pe 15 iunie 1889, la orele 4 dimineaţa, Mihai Eminescu devine o Stea în Veşnicia Cerului, după ce compusese ultima sa poezie „Stelele-n cer”: „Pînă nu mor, / Pleacă-te, îngere, / La trista-mi plîngere / Plină de-amor. // Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” !
Presa vremii, consemnând Slujba de la Biserica „Sf.Gheorghe” şi înmormântarea lui Mihai Eminescu din 17 iunie 1889, sub un tei din Cimitirul Bellu, avea să strecore şi o… notiţă: „o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „Nu-mă-uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.”
Premoniţial, precum s-a destăinuit unei prietene din Constanţa, după vizita poetului la spital, Veronica Micle, răpusă de jale, avea să compună (în doar 20 de minute!) poezia tulburătoare, Raze de lună, publicată în cotidianul România pe 20 iunie 1889.
„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! / Ai zis tu, şi eu atuncea, cînd pe-a dorului aripe / Duşi de al iubirei farmec – privind cerul împreună – / Noi visam eternitate în durata unei clipe.”
Desnădăjduită, suportând cu greu pierderea dragului ei Emin, după două săptămâni de chin părăseşte Bucureştiul şi se refugiază în durerea ei imensă la Mănăstirea Văratec. Aici, ca o alinare, transcrie într-un caiet toate poeziile ce i-au fost dedicate de poet, cum şi poeziile pe care ea le-a adresat iubitului ei drag. Recitindu-i şi scrisorile, un paragraf al uneia avea să-i strecoare gândul morţii: „Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde.” Transfigurată, ideea suicidului prinde şi contur poetic: „O! Moarte vin de treci / Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri / S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, / Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, / Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm, / Să dorm pe veci.” (datată 1 aug. 1889)
Trecând de la gând la faptă, tot pe 1 august, îi solicită unei cunoştinţe ( Smaranda Gârbea din Tg. Neamţ) să-i facă rost de o sticluţă de arsenic, pe care o şi primeşte în ziua următoare. Clipa nefastă vine în seara lui 3 august, când, după vizita unor prieteni de la Iaşi, s-a retras în camera ei şi a băut întreg flaconul. Încercarea de a fi salvată a eşuat şi după mai multe ore cumplite de agonie, pe 4 august 1889, „fix după 50 de zile de la sfârşitul lui!”, Veronica Micle pleacă la Cer să-l întâlnească şi să fie acolo împreună.
A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii „Sf.Ioan” de la Văratec. Pe placa mormântului i-au fost încrustate pentru posteritate versurile ei memorabile: „Şi pulbere ţărînă din tine se alege / Căci asta e-a lumii nestrămutată lege. / Nimicul te aduce, nimicul te reia, / Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
Se vor împlini anul acesta 132 de ani de atunci…
„Ce s-au ales din două vieţi?
O mână de cuvinte,
Căror abia le-or da un preţ
Aducerile aminte.”
De atunci până acum şi poate mai departe rămâne stăruitoare o aceeaşi întrebare: „Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai Eminescu dacă n-ar fi fost inspirat de Îngerul blond, aşa cum o alinta poetul pe cea care i-a furat inima pentru totdeauna, Veronica Micle?”
Răspunsul îl vom găsi, desigur, în scrierile romanţate ale unor reputaţi scriitori şi în numeroasele studii monografice ale biografilor şi exegeţilor vieţii şi operei celor doi poeţi îndrăgostiţi, între care îl cităm pe unul mai recent, exprimat în aprecierea poetului Ioan Pintea, cel care în 2008 s-a îngrijit de apariţia unei noi ediţii a poeziilor Veronicăi Micle: „Atâta timp cât Eminescu va fi pomenit în literatura română, alături de el va fi permanent și dulcea Doamnă, Veronica Micle. Că fără ea Eminescu, ca om şi ca poet, nu e întreg.”
Şi mai mult decât atât, vom găsi un răspuns recent pentru întrebarea pusă dat de către noi „eminescologi” care consideră că cea mai fertilă şi sclipitoare producţie lirică a lui Mihai Eminescu s-a produs în perioada ieşeană 1874 – 1877, pe care o eticherează elocvent „perioada veroniană” a Poetului.
Mihai CABA
