”În a doua jumătate a anilor 70, un grup de tineri – cunoscuți azi drept „Grup Canal 77” – s-au opus regimului ceaușist, pe care îl acuzau de nerespectarea drepturilor omului. Inspirați de Paul Goma, aceștia îi vor trimite o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, vor organiza diverse forme și formule de protest care vor culmina cu arestarea lor și trimiterea la Canal, respectiv șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. După o serie de peripeții, și intervenția in extremis a președintelui american de la acea vreme Jimmy Carter, au fost lăsați să plece în străinătate. Acești tineri erau: Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu și Iosif Dan Niță, tatăl meu.
Eu și sora mea geamănă ne-am născut în 1975, rod al unei relații scurte (îmi e greu să o numesc aventură, fiindcă nu acesta e cuvântul care ar acoperi tot adevărul) între părinții noștri, ambii recepționeri la Hotelul Parc din București. Abia în timp am aflat că tatăl meu era și la acel moment (și va rămâne până la moartea sa, în 1994) un bărbat căsătorit. Mai multe detalii se găsesc la un simplu search pe google. În timpul protestelor și arestării tatălui meu dar și după plecarea lui definitivă din țară, mama a fost hăituită de Securitate și a suportat consecințele „înhăitării” cu un dușman al regimului. Iar noi, copiii, am purtat până în decembrie 1989 stigmatul progeniturilor unui fugar.
Nu mi-am cunoscut tatăl. Toată copilăria am fost stăpânită de două sentimente: ura faţă de Ceauşescu şi dorul de tatăl meu despre care ştiam de la mama că era un erou. Şi, în plus, îşi împlinise visul – trăia în patria libertăţii: SUA. Tatăl meu, Iosif este povestea acestei dureroasedualităţi: ura faţă de Tatăl Naţiunii şi dorul de tatăl meu pe care Marele Părinte mi l-a răpit. Am ales formula epistolară pentru că obişnuiam să fac asta: până la 14 ani am vorbit cu tata îngând şi m-am rugat Tatălui Nostru al tuturor să mi-l aducă acasă. Ceea ce nu s-a întâmplat. Poate nu am meritat.
Această carte este în egală măsură povestea unei neîmpliniri, radiografia unui regim crud, opresiv şi nemilos mai ales cu cei inocenţi dar şi o pledoarie pentru ne-uitare şi pentru dragoste, cea care vindecă, cea care întreţine speranţa, cea care topeşte cortine de fier.”
Da, Răzvana, tatăl tău a fost într-adevăr un erou. Fiind alături de el şi de ceilalţi căuzaşi din grup, ştiu foarte bine tot ce a îndurat, cu mult curaj, fără a se plânge vreodată, fără a ceda în faţa torturilor fizice şi psihice ale oamenilor-bestii, cu fruntea mereu sus, pentru că drepatea era de partea sa şi Pronia Cerească era cu el.
Însă nimeni nu poate fi un erou toată viaţa. După ce a fost expulzat şi a ajuns în ţara tuturor făgăduinţelor, unde-şi dorise să trăiască dintotdeauna, a redevenit un om normal, ca toţi oamenii.
Nu-l idealiza, era doar un om frământat, cu calităţile şi defectele tuturor muritorilor. Un om foarte inteligent, cu multe vise frumoase şi cu curajul disperării. Visele şi le-a îndeplinit, prin seriozitate în muncă şi sprijinul Providenţei, care-i ajută pe cei îndrăzneţi. De curajul disperării nu a mai avut nevoie în noua sa patrie, unde oamenii au drepturi, care acolo sunt respectate.
Noi, toţi cei din grup, am venit de mai multe ori să vă vedem, timp de doi ani, până am fost condamnaţi. Ne primeau cu bucurie de fiecare dată mama şi bunica. Singurul care nu a putut veni niciodată a fost tatăl tău, pentru că era peste puterile lui. Nu-l idealiza şi nu-l judeca. Dacă poţi. Dacă vei putea. Dumnezeu să-i ierte şi să-l hodinească !
Radu Negrescu-Suţu