Poeta Victoria Milescu, autoare cu bogată experiență, își surprinde acum cititorii cu un volum ocazionat de traumele suferite de omenire în ultimii doi ani: Planeta stă acasă, Ed. Neuma. Modul elegant și precis, bogat în imagini și impregnat de emoție cu care poeta ne-a obișnuit în atîtea ocazii, se adaptează inspirat la tema dificilă adoptată. Primul volum la editura Neuma al unei scriitoare consacrate poartă semnele atractivității pentru cititorul de poezie avizat.
Chiar primul text din volum este unul programatic, prezentînd, ca o uvertură, temele ce vor fi dezvoltate în conținutul cărții. Titlul său este Din cauză de viaţă. Se referă la repetarea obsesivă a „spălării pe mîini”, care alături de purtarea măștii, izolarea și altele au marcat vremea temerilor. Comportamentul recomandat, uneori cu absurdități, era urmat totuși, cu încrederea unui ritual simili-magic care te poate apăra de boleșniță deși apa, săpunul, spirtul și măștile, majoritatea neconforme, nu puteau să se opună molimei. Spălarea mîinilor, ritualică, de semnificație biblică bine cunoscută, e invocată subtil de autoare și echivalată cu o cufundare în Lethe, fluviul uitării: „Ne spălăm pe mâini de ziua de ieri/ de cea de azi, ne spălăm/ de trecutul prezent, de viitorul trecut/ de cei pe care i-am cunoscut/ lăsându-i în urmă, fără şansă, agonici/ ne spălăm pe mâini (…)/ de răspunsuri, răspunderi ne spălăm pe creier/ redevenind forma pură, primară/ a păcatului inițial /…/ aerul se spală de sunetele/ nevropate, vagante”.
Întreaga natură se „spală” așadar de memorie. Ce-i drept, pandemia a dat aspectul de clivaj între o lume, o „planetă”, așa cum o știam și una „de după” instaurarea bolii și a interdicțiilor legate de ea. Victoria Milescu nu este o negaționistă, dar observă cu ironie amară efectele spaimei, exagerările, limitările arbitrare. Indiferent de justificări, lipsa de libertate produce traume. Poemul care dă titlul volumului speculează tocmai acest sentiment de frustrare: „Frunzele stau acasă/ nu mai pleacă din copacii încoronaţi/ păsările stau acasă/ puii lor s-au făcut mari/ dar nu mai zboară spre alte zări/ ţările şi-au pus lacăt la cer/ la râuri, la drumul de fier”.
Precum în celebra poezie a lui Goga în care plînsul cucerește teritorii, făcîndu-l pe G. Călinescu să observe că țara „are un aer hermetic”, planeta descrisă de Victoria Milescu are un aer fantastic și absurd, pare ținutul unei lumi extrase dintr-o distopie.
Chiar timpul se distorsionează și aberația lui o rănește direct pe cea care-l observă: „Şi eu sunt dintre cei sechestraţi/ acolo unde m-a prins ordonanţa militară/ şi eu am ieşit la lumină/…/ cum s-au înălțat atât de mult copacii din cartier/ au deja frunze, fructe rubinii/ ce harnic e uneori timpul”. Vremea trece deopotrivă repede și încet, afectînd toate percepțiile.
Întregul volum, citit mai ales acum, cînd anii de izolare au rămas în urmă și apar tot mai estompați, ca un coșmar, este un document, dar și un avertisment mai larg, despre fragilitatea lumii și posibilitatea repetării (vezi recentul război) unor bulversări majore și, mai ales, globale. Victoria Milescu surprinde excelent aceste grave vulnerabilități ale planetei și ale locuitorilor ei.
Horia Gârbea, revista „Litere”, nr. 2.2023 (275), p.41
