Despre rolul personalităţilor în istoria unui popor s-au tot pronunţat de-a lungul timpului istoric mari gânditori ai omenirii care au încercat să descifreze această problemă, pe cât de dificilă în înţelegere, pe atât de ambiguă în definitivarea unei soluţii întrutotul acceptabile. În scopul formulării unei idei precumpănitoare a temei propuse, atât modalităţile de abordare, îndeosebi filosofice, cât şi diversitatea de opinii exprimate, pot conduce spre o bipolaritate concluzivă: „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, după cum a conchis cu înţelepciune cronicarul Miron Costin în Letopiesţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace”, în urmă cu peste trei veacuri.
Mai târziu, pe la începutul secolului al XIX – lea, filosoful german G.W.F.Hegel, adept al idealismului şi fondatorul teoriei „mediului istoric”, acordă oamenilor de seamă, după cum denumeşte personalităţile, acele însuşiri esenţiale desprinse din raţiunea istorică a împrejurărilor trăite în timpul vieţii fiecăruia. Astfel, rolul individului nu este acela de a crea de unul singur o „realitate istorică”, ci de a intui şi prevedea o cale de urmat în mersul istoriei, acolo unde alţi indivizi nu pot prevedea nimic. În viziunea lui Hegel, „sarcina marilor personalităţi este să înţeleagă următorul pas necesar în dezvoltarea lumii lor şi să-şi investească energia în realizarea ei.”
Potrivit acestei indubitabile afirmaţii hegeliene, fiecare popor care şi-a identificat mersul prin vreme a istoriei sale şi-a putut afla şi individualiza, astfel, şi propriile sale personalităţi – oameni de seamă – ale căror contribuţii previzionare de gând şi faptă împlinită au determinat o remarcabilă evoluţie istorică a prezentului timpului lor.
„Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut”, afirma cu trăinicie şi poetul Mihai Eminescu înspre sfârşitul monumentalului său poem sociogonic „Memento mori”, apărut postum în volumul IV al ediţiei îngrijită de Perpessicius.
Într-adevăr, pornind de la studiile şi cercetările întreprinse asupra originii românilor ca grup etno-lingvistic dezvoltat în teritoriile nord-dunărene şi până la poalele nordice ale Carpaţilor, continuate de cronicele „colbuite de vreme” ale vrednicilor noştri cronicari şi dezvoltate apoi de aprofundatele scrieri istorice ale lui Dimitrie Cantemir, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurăscu, cât şi ale altor importanţi istorici români, întreaga istorie a poporului nostru nu numai că a fost scoasă cu laborioasă minuţie la lumina prezentului, dar, în acelaşi timp, ea a edificat şi scos în evidenţă propriile personalităţi care, identificându-se cu aspiraţiile neamului românesc, şi-au adus o însemnată contribuţie la împlinirea glorioasă a unor momente cruciale ale acesteia.
Poate că tocmai de aceea, naţia română recunoscătoare, continuă şi astăzi cu o aceeaşi sfinţenie împămâtenita tradiţie a rememorării românilor de seamă care au pus mai presus decât viaţa împlinirea înaltelor idealuri ale poporului român, considerând-o de bună seamă un atribut al dăinuirii pe acest pământ şi un bun exemplu pentru viitorime.
Astfel, pe firul cursiv al vremii, la 1 februarie 2023 se împlinesc 185 de ani de la naşterea lui Nicolae Gane, cunoscut şi ca Nicu Gane, căruia istoriografia românească îi recunoaşte calitatea de scriitor, om politic şi de membru titular al Academiei Române.
Din punct de vedere scriitoricesc poate că cea mai autorizată părere despre scriitorul Nicolae Gane este cea exprimată de ilustrul istoric şi critic literar George Călinescu, cel care îi consacră operei acestuia nu mai puţin de patru pagini ( 374 – 377), cuprinse în capitolul JUNIMEA, Momentul 1870, din inegalabilul său opus magnum, după cum mai este denumită „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Editura Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, reeditată întocmai în 1980 de către Fundaţia Europeană Drăgan, Editura Nagard. După obişnuita-i uzanţă a analizei critice a operei unui autor, şi de data aceasta, în ceea ce îl priveşte pe Nicolae Gane, denumit de către junimişti Nicu-ţi Gane şi botezat de Vasile Pogor cu apelativele: Drăgănescu ori Drăgan, George Călinescu face o scurtă incursiune biografică în viaţa familiei sale, scoţându-i în evidenţă îndelungata moştenire culturală dobândită: „Găneştii erau în Moldova boieri cu vechime şi familia îşi sue spiţa până la 1445 la un jupân Toader Gănescu, însurat cu Magda, fata popei Filip Oană şi încă şi mai departe. La începutul veacului XVIII ei erau boieri de provincie cu multe legături în Moldova de sus. Obişnuinţa scrisului exista printre ei şi se cuvine să cităm ca mai literat dintre toţi pe spătarul Enacachi Gane, autor al unui curios poem tipărit după moarte-i, Călătoria lui Cupidon în pustiu. Acesta era fiul banului Ioniţă Gane şi frate al postelnicului Matei Gane din Ciumuleşti, tatăl junimistului. Postelnicul care avea moşie în ţinutul Soroca şi casă în Fălticeni şi ţinea pe o Vlădească, Ruxanda din Botoşani, era un om cu figură blândă şi de moravuri patriarhale.(…) N. Gane se născu la 1 Februarie 1838 la Fălticeni şi se pare a fi primit o educaţie îngrijită, deoarece corespondenţa sa, parte într-o corectă franţuzească, e a unui om fin.”
Cât priveşte poeziile lui N.Gane, George Călinescu, exigent din fire, le vede „unele ecouri degradate din V.Alecsandri, fiind prozaice şi mai mult ocazionale.” Nu-l impresionează pe ilustrul critic nici măcar traducerea Infernului, prima parte a „Divinei comedii” a lui Dante Aligheri, pe care N.Gane a izbutit-o destul de bine în „premiera” lui din 1906.
În schimb, în ceea ce priveşte proza lui N.Gane, aprecierea călinesciană este mai îngăduitoare: „Tăria lui, relativă, stă în <novele> (…) Întâia nuvelă a prozatorului, Fluierul lui Ştefan, istorie a unui ţăran mort cătană spre jalea iubitei, ar putea fi o variantă după Toader şi Mărinda de Alecsandri, cu o literatură mai decolorată.”
În cele din urmă, după terminarea lecturii nuvelelor lui N.Gane, verdictul critic al lui G.Călinescu este unul fără echivoc: „Când însă Gane renunţă la invenţie şi caracterizări pentru cari nu are nicio vocaţie şi se mărgineşte să evoce fără pretenţii şi cu glas ondulat copilăria, rezultatele sunt neprevăzute. Departe de a fi un artist, el este totuşi creatorul la noi a literaturii cu boieri de provincie şi cocoane patriarhale, în case colbăite, cu rătăciri cinegetice pe bălţile alburoase şi în munţi cu căprioare şi urşi. Această mapă de schiţe dezvoltată în ulei va da pe Sadoveanu, pe Gârleanu şi pe ceilalţi asemeni. Cea mai tipic arheologică este Câinele Bălan, rememorând vremile şcolare. (…) Pe lângă meritul de a fi deschis drumul nuvelei române cu treizeci de ani înainte de apogeul ei, N.Gane rămâne în câteva < novele > cu toate naivităţile lui, un bun narator pentru tinerime (s.n.)
Despre Nicu Gane, „om politic”, George Călinescu se mărgineşte doar la o scurtă adnotare: „După ce s-a însoţit la Iaşi, în mai 1869, cu Safta Stoianovici, de acum încolo Gane fu deputat, senator, primar al Iaşului, ministru şi director al Teatrului Naţional. Vânătoarea şi politica îl devorează.”
Dar, pentru o mai bună înţelegre a complexei personalităţi a lui Nicolae Gane, se impune fie şi o cât de scurtă incursiune biografică în viaţa, opera şi activitatea acesteia.
Cum s-a amintit, Nicolae Gane s-a născut în Fălticeni, la 1 februarie 1838, dată consemnată şi de numeroşii săi biografi şi exegeţi. La vremea primelor învăţături, în 1843 este elev al şcolii din localitatea natală, avându-l ca învăţător pe preotul Neofit Scriban, cel care, ajuns arhimandrit şi deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei, la 25 mai 1856 aderă la Asociaţia de luptă pentru Unire, condusă de Mihai Kogălniceanu şi contribuie decisiv pentru împlinirea Unirii Principatelor, la 5 şi 24 ianuarie 1859. Concomitent ia lecţii de germană în particular de la institutorul Ziegmary, renumit vânător, care-i va insufla şi pasiunea vânătorii. După terminarea claselor primare, în perioada 1847 – 52 părinţii îl înscriu elev intern la pensionul francez al lui Louis Jordan de la Iaşi, acolo unde au fost instruiţi anterior M.Kogălniceanu, Alex.I.Cuza, V.Alecsandri şi C.Negri.
Urmând moda „occidentală” a educaţiei, va studia ştiinţele juridice la Paris, obţinând în 1857 doctoratul în drept. La întoarcerea în ţară, pe baza cunoaşterii limbii germane şi a celei franceze, este numit secretar – translator la cabinetul directorial al închisorilor din Moldova; post din care va demisiona peste puţin timp pentru a deveni membru al Tribunalului din Suceava, al cărui preşedinte va fi numit în 1860. În acestă perioadă crâncenă pentru Unire participă la întrunirile de la Iaşi şi de la M-rea Slatina dedicate Unirii, iar în ianuarie 1859 participă şi susţine la Iaşi desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. După Unirea Principatelor, în 1863, devine membru al Curţii de întărituri de la Iaşi, numit apoi prefect al judeţului Suceava şi în scurt timp va ajunge prefect al judeţului Botoşani, post pe care-l va deţine până în 1865. În timpul liber participă la numeroase „partide de vânătoare”, care-i vor inspira scrierile de mai târziu.
La cererea sa, în 1865, revine în Iaşi ca preşedinte al Curţii de juraţi. Este perioada fastă a noii societăţi Junimea, al cărei membru devine la recomandarea lui Vasile Pogor, coleg de magistratură, susţinută şi de prezentarea făcută de fraţii Leon şi Iacob Negruzzi, cu care se înrudea. Atmosfera „junimistă” a cenaclului îl îndeamă la scris, astfel că în 1867, după cum consemnează şi „sursele”, „într-o şedinţă a Junimii N.Gane prezintă prima sa scriere literară în proză < Fluierul lui Ştefan >. De fapt, peste poate de emoţionat, scrierea sa va fi citită de către Titu Maiorescu, care la sfârşitul lecturii va exclama < Ei, bine … domnilor, iată o nuvelă! > ”
Încurajat de succes, în acelaşi an va debuta în „Convorbiri literare” cu Fluierul lui Ştefan şi Piatra lui Osman. Recunoscut junimist, în noiembrie 1867, N.Gane participă la „cel dintâi banchet al Junimii, ţinut în casele lui Titu Maiorescu.”
Timp de doi ani, oscilând ca magistrat între Focşani şi Iaşi, în 1869, stabilit definitiv la Iaşi, în mai se căsătoreşte cu Sofia Stoianovici, fiica unui negustor sârb sosit din Basarabia, cu care va avea de-a lungul căsniciei 7 copii, 5 fete şi 2 băieţi, de educaţia cărora familia Gane s-a preocupat îndeaproape. Tot atunci devine procuror general la Curtea de Apel Iaşi, în urma rostirii unui excelent discurs inaugural.
Îmbinând armonios magistratura cu literatura, publică frecvent în „Convorbiri literare”, iar în 1870 deţine funcţia de prefect de Iaşi, demisionând la sfârşitul anului. Este perioada în care „se lasă tot mai mult prins în viaţa politică a timpului”, după cum notează şi biografii săi. Cert este că în 1872, după ce a fost ales deputat de Suceava, pe 17 iulie „este ales pentru prima oară primar oraşului Iaşi” , mandat pe care îl va deţine până în 1876, urmat în decursul vieţii de încă patru mandate (1881; 1887-1888; 1896-1899; 1907-1911), dovedindu-şi în fiecare dintre acestea o vrednicie lăudabilă.
În 1873, reuşeşte să editeze primele sale două volume: unul de proză, Însemnări literare şi celălalt de poezie, Poesii, pe care le semnează cu iniţialele N.G.
Cu toate că publicistica sa literară o continuă în ritm susţinut ani îndelungaţi în „Convorbiri literare”, cu nuvele, traduceri şi pagini memoralistice, între care Hatmanul Baltag, Duduca Bălaşa, Câinele Balan, Petru Rareş, Santa, În vacanţă, Aliuţă, Petre Dascălu, Stejarul din Borzeşti ş.a., iar Tipografia Naţională de la Iaşi şi Editura Socec de la Bucureşti îi publică volumele Novele I, II, III, apreciate de Titu Maiorescu şi Ioan Slavici „ca fiind un însemnat pas în formarea limbii literare româneşti”, până la urmă distincta personalitate a „omului politic”, îndeosebi cea a primarului Nicolae Gane, primează în aprecierea generală a criticilor şi exegeţilor săi.
Şi nici n-avea cum să fie altfel din moment ce primariatul celor 5 mandate încredinţate de comunitatea ieşeană lui Nicolae Gane i-a permis acestuia să-şi pună amprenta definitorie în dezvoltarea edilitară fără precedent a legendarei Cetăţi ieşene.
Într-adevăr, realizările de esenţă ale primarului Nicu Gane sunt de-a dreptul senzaţionale, în urma cărora oraşul Iaşi a beneficiat de cele mai noi atribute ale civilizaţiei şi progresului vremii: apa, electricitatea şi tramvaiul. Începutul lor s-a făcut cu asfaltarea străzilor oraşului, „podite până atunci cu scânduri acoperite cu smoală, care contribuiau la extinderea frecventelor incendii iscate în oraş”. Anecdotic, însă, după cum relatează recent scriitorul Iulian Ciocan în „Povestea lui Nicu Gane”, hotărârea asfaltării străzilor a fost luată de primarul Gane, de îndată ce acesta, „ieşind într-o ţinută elegantă, cu redingotă, frac şi papion, de la un banchet al Junimii, desfăşurat la Jokey Club de pe Lăpuşneanu, a fost împroşcat < din cap până în picioare > cu apa murdară a unei bălţi de pe caldarâmul străzii de către o birjă care a trecut pe lângă el într-o goană nebună”.
Cert este că în iulie 1872, la nicio lună de primariat, „un antreprenor din Varşovia a turnat primii 60 de metri de asfalt pe strada Lăpuşneanu(!)”. În felul acesta, în 1876, bilanţul primului mandat de primar a consemnat îmbucurător: „o mare parte a străzilor din Iaşi au fost asfaltate sau pavate cu piatră cubică, iar trotuarele aveau pavaje”.
În 1883, pe 5 iunie, participă alături de Vasile Alecsandri şi Iacob Negruzzi la inaugurarea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare, amplasată în faţa Palatului Administrativ şi, ca membru al Comitetului de iniţiativă, rosteşte „un cuvânt entuziast”. Tot în acel an participă la banchetul celor 20 de ani de la fondarea Junimii, iar fotografia – document făcută cu acest prilej îl situează printre junimiştii de frunte. Spre sfârşitul aceluiaşi an, împreună cu Gh.Panu şi A.D.Xenopol, trece de partea Partidului Naţional Liberal, fapt ce a trezit nemulţumirea junimiştilor, îndeosebi a lui Titu Maiorescu.
Ca membru al PNL a fost ales de mai multe ori deputat şi senator, fiind desemnat să facă parte din Comisia pentru redactarea proiectului de modificare a Constituţiei. Este perioada în care se iniţiază în francmasonerie, astfel că la 15 octombrie 1886 „i se acordă gradul de Companion în Loja Steaua României de la Iaşi, urmat de gradul de Maestru.”
În cel de al treilea mandat de primar, deşi scurt, inventariază necesităţile stringente ale „oraşului celor 7 coline”, propunându-şi să le rezolve cu prioritate. Din nefericirea frecventelor schimbări alternative pe scena politică a României, problemele edilitare ale oraşului şi-au aflat împlinirea abia în cel de al patrulea mandat al său, considerat cel mai fructuos pentru „oraşul care continua să-şi spună cu mândrie, Capitala Moldovei”. Astfel, datorită insistenţei sale stăruitoare la Guvern privind asigurarea fondurilor necesare pentru terminarea lucrărilor, la 1 decembrie 1896 a putut inaugura noua clădire a Teatrului Naţional, „o impresionantă bijuterie arhitectonică a Iaşului”, redând ieşenilor accesul la teatru, întrerupt de incendiul din 1888, care a mistuit în întregime Teatrul Mare de la Copou. Un an mai târziu, la 21 octombrie 1897, a fost inaugurată majestoasa clădire a Palatului Universitar de pe umărul Copoului, prin care s-au deschis porţi largi afluxului de tineri studioşi care se îndreptau cu multă vrere înspre studiile înalte.
O preocupare de seamă a primarului Nicu Gane a constituit-o introducerea tramvaielor în Iaşi, dar nu „trase de cai, ca la Bucureşti”, deoarece studiul şi proiectul întocmit în acest sens împunea pentru Iaşi cea mai rentabilă soluţie: tramvaiul electric! Ca urmare, în 1898, înfiinţează Uzina tramvaielor electrice cu scopul declarat al construirii liniilor de tramvai şi a infrastructurii adiacente. Pentru alimentarea cu energie electrică a oraşului şi a tramvaielor, primarul Nicu Gane reuşeşte să pună capăt luptelor date timp de 15 ani în Consiliul Local între consilierii conservatori, adepţi ai menţinerii iluminatului cu gaz aeroform şi cei liberali, adepţi ai electricităţii şi în consecinţă, „la 8 septembrie 1898, în prezenţa primarului N.Gane şi a altor notabilităţi ieşene, a fost pusă piatra fundamentală a viitoarei Uzine de Lumină”, după cum s-a consemnat în presă. Opt luni mai târziu (un adevărat record!), la 6 mai 1899, Uzina de Lumină a intrat în funcţiune „cu toate instalaţiile şi reţelele electrice de distribuţie şi iluminat public”. Chiar dacă acest fapt de glorie ieşeană era mult „defazat” în timp faţă de Timişoara, la festivitatea de inaugurare tot primarul Nicu Gane avea să declare cu emfază: „ întârzierea a produs un bine – acela că s-a putut adopta sistemul cel mai perfecţionat (curentul alternativ monofazat! n.n.) Aceasta va însemna o epocă în dezvoltarea noastră, mulţumită căreia oraşul va avea un caracter european…”
Terminându-şi mandatul, peste mai puţin de un an, în 1900, pe străzile oraşului au început să circule în Iaşi primele tramvaie electrice, pe care şi le-a dorit cu ardoare.
Dar, după cum apreciază memorialiştii: „cea mai mare realizare a lui Nicolae Gane ca primar a fost, însă, aducerea apei potabile în oraș”, deoarece după Unirea din 1859 sursele de alimentare cu apă a oraşului au devenit insuficiente, iar în albia Bahluiului „se aruncau multe gunoaie”. Prevăzător, N.Gane a încheiat un contract cu hidrologul englez Lindley pentru soluţionarea alimentării cu apă a oraşului Iaşi. După un studiu atent acesta a propus „alimentarea cu apă de la izvoare din comuna Timișești, aflată la circa 100 de kilometri, unde apa era însă de calitate și putea ajunge în Iași prin conducte doar prin cădere liberă, fără a mai fi nevoie de pompare.” Proiectul „aducţiunii apei de la Timişeşti”(funcţionabil şi astăzi! n.n.) i-a plăcut lui Gane, dar execuţia acestuia a început destul de târziu, în 1907, în cel din urmă mandat de primariat al său. Amplele lucrări realizate de o firmă austriacă, folosind peste 1000 de localnici, au fost terminate de-a lungul celor patru ani de mandat, astfel că „în 6 ianuarie 1911, zi de Bobotează și ultima de primar pentru Nicolae Gane, în Piața Unirii din Iași, a avut loc <Marea Sfințire> a apelor venite de la Timișești”, precum a fost relatat evenimentul în presa locală şi naţională.
Să notăm că în perioada dintre ultimele sale mandate a fost numit prefect de Iaşi şi a publicat volumele: Pagini răzleţe (1901), Zile trăite (1903) şi Păcate mărturisite (1904), iar la inaugurarea, din 15 octombrie 1906, a statuii lui V.Alecsandri din faţa Teatrului Naţional, „aduce Bardului de la Mirceşti un emoţionant omagiu.”
Sub semnul recunoaşterii personalităţii sale, la 1 aprilie 1908, Nicolae Gane devine membru activ al Academiei Române. Obişnuitul discurs de recepţie va fi rostit în plenul academic din 13 mai 1909, prin care a omagiat ilustra personalitate a lui B.P. Haşdeu, trecut de puţin timp la cele veşnice. Răspunsul la discurs i-a fost dat de Vasile Pogor.
Mai departe, în 1910, devine membru în Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, al cărui director era Mihail Sadoveanu. În 1914, în volumul O luptă literară, Nicolae Iorga face o amplă analiză a nuvelisticii lui N.Gane, „pe care o compară cu nuvelele lui Slavici”. Tot pe atunci, Editura Alcalay începe să publice ediţia Opere complete – Nicolae Gane, ce va fi întreruptă din cauza războiului.
În vârstă de 78 de ani, la 16 aprilie 1916, la Iaşi, în casa sa (devenită muzeu) de pe strada ce-i poartă astăzi numele, se stinge din viaţă cel ce a fost junimistul şi primarul destoinic al Iaşului, Nicolae Gane. Organizându-i-se funeralii naţionale, pe 19 aprilie, condus pe ultimul său drum de un impresionant cortegiu, a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea, fiind omagiat după cuviinţă de către Mihail Sadoveanu.
La cei 185 de ani de la naştere şi aproape 107 ani de veşnicie, posteritatea lui Nicolae Gane a rămas la fel de luminoasă de-a lungul vremii datorită îngrijitelor reeditări ale scrierilor sale, a transformării casei sale, de pe strada N.Gane, într-un important Muzeu al Literaturii Române , al bustului său în bronz din faţa Primăriei Municipiului Iaşi, cât şi prin numeroasele manifestări omagiale aduse complexei sale personalităţi. La Fălticeni, oraşul natal, primul liceu înfiinţat în 1923 a fost numit „Nicu Gane”, redenumit din 1999 – Colegiul Naţional „Nicu Gane”.
În spiritul nepieritor al tradiţiei româneşti să-i aprindem, dar, candela neuitării sale.
Mihai Caba
