Robert Şerban (n. 4 octombrie 1970) este scriitor și jurnalist cultural. Președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei ”Orizont”, realizatorul emisiunii culturale de televiziune „Piper pe limbă” (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat aproape 30 de cărți, majoritatea de versuri, pentru care a primit mai multe premii literare în România. Cea mai recentă carte este antologia ”Învederatul” (Cartier, 2022). Poeziile i-au apărut în volume proprii în Germania, Serbia, Ungaria și în antologii și reviste în limbile engleză, spaniolă, poloneză, cehă, franceză, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș, bulgară, ucraineană, portugheză etc. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Robert Șerban.
Cu toate că ești (și) prozator, editor, jurnalist, organizator de evenimente culturale, intuiesc că poezia este cea care te definește, că în oricare din ipostaze se află poetul Robert Șerban. Care e povestea poeziei tale și ce greutate are ea în toate aceste roluri pe care le onorezi?
Poezia e surâsul vieții. Deseori nu-l vedem fiindcă suntem prinși cu altele, acțiuni, “proiecte”, evenimente, griji, suntem atenți la telefon, mesaje, rețele sociale, știri, la alții. Grăbiți, pe fugă, nu mai avem timp să observăm poezia, nu mai avem chef de meditat. Asta mi se întâmplă și mie, fiind angrenat în tot felul de treburi și obligații.
Scriu noaptea, dar nu noapte de noapte: nu sunt vampirul literar care trebuie să-și ia porția de lirism. Însă noapte de noapte citesc, poezie în primul rând. Scriind, ies din viteza cu care trece timpul și pot să mă uit câș, uimit, emoționat, enervat, curios, la viața mea, la detaliile ei, la lucrurile care mi se întâmplă, la oamenii pe care îi iubesc, cu care mă intersectez sau cu care-mi imaginez că o fac, și ale căror gesturi, vorbe, fapte mă afectează direct ori indirect. Poezia e și un fel de jurnal, dar unul “de imaginație”, care are puțin de a face cu ceea ce s-ar chema realitatea. Realitatea declanșează conexiunile pe care inima și creierul le fac. Zic jurnal fiindcă scriu cu o anumită cadență și cu o sinceritate de care nu aș fi în stare dacă aș ține un jurnal pe bune. Greutatea de care mă întrebi, a poeziei, cred că e precum a spumei: se vede și rămâne un timp la suprafață, acoperind tot ce e dedesubt și ceea ce, în fond, a generat-o.
„Tehnici de camuflaj” (Tracus Arte, 2018) este una din cărțile care îți ilustrează la orice pagină amprenta poetică. Simplitatea, subtilitatea, surpriza și emoția nebănuită a faptului imediat, metafora destabilizatoare și, în același timp, „potabilă” sunt atributele unui discurs pe care nu risc nimic să-l numesc original și recognoscibil. Astăzi, la aproape cinci ani de la apariție, cum revezi viața volumului „Tehnici de camuflaj”?
Îți mulțumesc, dragă Tudor, că mi-ai citit cartea și că i-ai găsit atâtea calități. Prea multe! E o carte la care m-am tot întors, fiindcă ba am citit din ea la evenimente literare, ba mi s-au tradus poezii din ea în câteva limbi (chiar cu acest titlu a apărut recent, în Serbia, în traducerea lui Slavomir Gvozdenovici, o antologie de-a mea), ba am și parcurs-o de la un cap la altul fiindcă a trebuit să aleg texte pentru Învederatul, antologia ce a ieșit, la început de decembrie 2022, la editura Cartier. Prin urmare, am fost apropiați în tot acest răstimp. Și fiindcă am trăit, ca majoritatea, camuflat de măștile pe care le-am purtat în pandemia de COVID-19, cred că mi-a venit mai ușor să mă suport și să o suport. De altfel, pandemia a fost mai ușor de trecut și datorită scrisului, care e invocație și exorcizare, expunere, dar și camuflare, metaforă și directețe. Suntem ființe care caută să se acomodeze, să-și găsească un loc, inclusiv în propria piele, să conviețuiască alături de alte ființe. Artiștii și despre asta “vorbesc”, despre inadaptare și despre suferințele lor și ale celor ca ei. Cred că asta fac și eu în cartea mea, în cărțile mele.
„La Est de Vest, la Vest de Est”, deviza FILTm, ne dezvăluie o poziționare culturală atât onorabilă, cât și caracteristică spiritului autohton de a evolua în preajma paradoxului. Cum a fost cea mai recentă ediție (a XI-a) a Festivalului la care pui (tot) umărul, dacă nu greșesc, încă de la debutul ei din 2012? Și cum e posibil un asemenea eveniment dincolo de puterea reală a mediului și susținerii culturale din România?
Când s-a declanșat războiul în Ucraina, ne-am temut (eu și colegele cu care organizăm FILTM) că se va duce totul de râpă. Totul! De altfel, Raluca Selejan și Oana Doboși s-au și retras din organizarea festivalului, chiar atunci, fiind convinse că rușii vor năvăli și peste noi și că cea mai înțeleaptă decizie ar fi plecarea rapidă din țară. Slavă Domnului, n-au dat rușii, dar n-am fost bine. Raluca și Oana erau piese de bază în FILTM (alături de Ioana Gruenwald, Oana Boca Stănescu și cu mine, deci o echipă foarte mică), iar retragerea lor ne-a pus în fața unei încercări. Mai mult, Primăria Timișoara, prin nou înființatul (anul trecut) Centru de proiecte, n-a mai finanțat festivalul, deși urma a XI-a ediție, iar în 2023 urma/urmează ca Timișoara să își joace rolul de Capitală Culturală europeană. Motivul: proiectul depus pentru finanțare ar fi avut hibe. 10 ani n-a avut, a fost bun… Prin urmare, un eveniment care timp de un deceniu a adus mii de oameni în public și mai bine de o sută de scriitori de primă mână, ca invitați, era cât pe-aci să-și găsească sfârșitul. Norocul a fost că atât Consiliul Județean Timiș, cât și Ministerul Culturii au decis să finanțeze FILTM, iar alături de noi, cei trei rămași, a venit și Marilena Tudor, care s-a dovedit o foarte bună organizatoare și un om determinat. Ca și în anii trecuți (în afara lui 2021), FILTM a fost făcut prin Fundația Politehnica, ne-au ajutat câțiva prieteni și o mână de firme private. Și, ca printr-o minune, festivalul nu doar că a continuat, dar a avut o ediție foarte tare, cu 18 scriitori invitați, majoritatea de peste granițe, care, timp de trei seri, în Sala Barocă a Muzeului Național de Artă din Timișoara, au citit și au discutat despre literatură, au răspuns la întrebările moderatorilor și ale publicului, au dat autografe pe cărțile lor și au făcut fotografii cu cititorii, au vizitat Timișoara și, apoi, au vorbit-o de bine. Un astfel de festival cu o, deja, tradiție are efecte și după terminarea lui. Unele rapide, imediate (oamenii împărtășesc la cald păreri, povestesc pe bloguri ori pe rețele de socializare, dau interviuri), altele peste un timp, când în textele unor scriitori găsești “scene” ori “personaje” din festival.
Cum arată și cum funcționează laboratorul literar al unui om angrenat în atâtea sarcini culturale? Și, mai ales, ce părere au Tudor și Crina despre poezia tatălui lor și momentele în care o scrie?
Laboratorul meu e alb, portabil, format A4, tip studențesc, și se deschide după 12 noaptea. Cam foșnește, dar mă străduiesc să fiu discret și să nu-mi deranjez colega ce nu lucrează în tura de noapte, ci doarme lângă mine. Nici eu nu stau, din nefericire, prea mult, fiindcă pe la două noaptea mă ia somnul și mi se închid ochii: dimineața trebuie să mă trezesc și să merg la serviciu. Dacă se întâmplă ca în acel interval să scriu ceva, caut să transcriu în computer chiar a doua zi, fiindcă am o caligrafie atât de nervoasă, încât, dacă trec mai multe zile, risc să nu o pot descifra. Măcar așa îmi amintesc ce-am mâzgălit pe hârtie. Apoi, după o vreme, într-o bună zi (musai să fie ziua – luciditatea e mai acută la lumină naturală), recitesc și lucrez pe acele texte. Și după încă niște zile, revin. Acolo unde e posibil îndrept, tai, șlefuiesc. Unde nu, renunț, dar nu arunc. Cuvintele, unele, chiar și când nu sunt literatură, au în ele fel de fel de amintiri ce-ar trebui păstrate. Poate, cândva, vor interesa ori vor fi “intriga” unor pagini de literatură.
Copiii mei au cărțile pe care le-am publicat, le dăruiesc chiar când apar. Nu-i bat la cap cu ele, dacă sunt curioși vor citi. Și chiar o fac. Uneori, și ei scriu, îndeosebi Crina care, acuși, în februarie, împlinește 16 ani. Îi îndemn constant, pe amândoi, să citească și să scrie, fiindcă îi ajută să se cunoască mai bine, să-și pună la lucru imaginația, puterea de observație și de a decupa amănunte, de a “desluși” dincolo de ce se vede cu ochiul liber. Tudor, căruia-i place lumea IT, a făcut trei videopoeme cu versuri de-ale mele. Și, în sfârșit, poezia a avut succes, fiindcă ăsta micu’ are și simț artistic, nu doar tehnic. Seamănă cu tac-su, deh…
