Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița, și este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008 publică poezii, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: ”Convorbiri literare” (Iași), ”Timpul” (Iași), ”Timpul din România” (Ediția de Chișinău a revistei Timpul), ”Tribuna” (Cluj – Napoca), ”Actualitatea literară” (Lugoj), ”Bucovina literară” (Suceava), ”Poesis International” (București), ”Dilema Veche” (ediția on-line), ”Fragmented Voices” (Cehia), ”A Too Powerfull Word” (Serbia), ”New York Magazine” (S.U.A.), ”Kametsa” (Peru). În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme ”Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul” la editura ”Tracus Arte”, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în anul 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, ”Lacrima Tatălui”, la editura ”Casa de pariuri literare”. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Romeo Aurelian Ilie.
Noul tău volum, ”Lacrima Tatălui” (CDPL, 2022), se bucură de aprecieri și te poziționează deja în cercul poeților cu o voce distinctă. Cum s-a petrecut geneza acestui volum și cât au contat distanța și apropierea față de cartea cu care ai debutat, ”Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul”?
În primul rând, aș vrea să te salut și să îți mulțumesc pentru această discuție! În ceea ce privește geneza acestui volum, aș zice că mai degrabă a contat distanța față de cartea de debut. Pentru că, dacă nu mă înșel, au trecut cel puțin doi ani între debut și momentul în care am început să lucrez la poemele care au constituit „Lacrima Tatălui”. Cumva am și vrut cu tot dinadinsul să mă distanțez, mai cu seamă că la scurtă vreme după lansarea volumului de debut deja nu mă mai simțeam confortabil decât cu maximum cinci texte din acesta, pe care le-am tot uzat citindu-le la mai toate lecturile pe care le-am avut.
Cum te raportezi la influențe atunci când scrii poezie, le folosești constructiv, ori tinzi să te distantezi de autorii și textele care te-au marcat?
O întrebare foarte bună pe care dacă mi-aș fi pus-o singur înainte de debut, poate altfel ar fi arătat și „Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul”. Și spun asta pentru că acolo am lăsat să se întrevadă o serie de influențe, din Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Gellu Naum, care au fost sesizate de anumiți cititori, dintre cei mai avizați, și mi-au fost semnalate, din fericire doar „între patru ochi”. În „Lacrima Tatălui” sper să nu mai fi lăsat să-mi scape nicio astfel de influență, fățișă. Pentru că, într-un fel sau altul, oricât de subtil, anumite influențe tot se manifestă. Nu poți să fii un cititor înrăit de poezie și să nu te lași pătruns de anumite influențe. Totul este să știi să le gestionezi astfel încât ele să se manifeste într-un plan cât mai subtil. Iar să fii scriitor de poezie fără a fi mai întâi cititor, mi se pare aproape un non-sens.
Care sunt călăuzele tale poetice, oameni (scriitori sau nu) și texte (literare sau nu)?
De data asta, o întrebare grea. Cu siguranță o primă călăuză rămâne Biblia și formarea mea teologică în sine. Iar în „Lacrima Tatălui” nu fac niciun efort să ascund asta, ba chiar prima parte a volumului este cât se poate de transparentă în acest sens. Dar tind să cred că te-ai referit totuși la călăuze ceva mai pământene și ceva mai contemporane. Iar în acest caz nu aș putea să pun degetul pe un autor anume sau pe un text anume. Cu siguranță, că-mi place sau nu să recunosc, sunt rodul tuturor scriitorilor de la care am avut câte ceva de învățat și al tuturor cărților citite care m-au marcat.
Știu că acum câțiva (mai mulți) ani când ne-am cunoscut erai locuit atât de poezie, cât și de cronica literară. Care din cele două ipostaze te-a consumat mai mult, și care te-a răsplătit mai bine?
Într-adevăr, m-am tot împărțit între poezie și cronică literară. Deși, așa cum spuneam într-un alt interviu, în sufletul meu mă consider mai întâi poet și abia apoi cronicar literar. Dar cu toate acestea, parcă nu pot renunța nici la cronică. Poate pentru că și aceasta mi-a adus ceva bucurii la rândul ei, dintre care aș enumera aici Premiul pentru critică literară oferit de Filiala Alba – Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, în 2021, în cadrul Colocviilor Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia. Dar cum și „Lacrima Tatălui” a câștigat anul acesta Premiul pentru Poezie la Concursul „Alexandru Macedonski” organizat de Asociația Macedonenilor din România, la Craiova, aș zice că balanța este în continuare egală.
Cu ce se ocupă RAI acum și ce mai dospește în laboratorul său literar?
Din toamna acestui an sunt și profesor de religie, ceea ce cumva încetinește motoarele laboratorului literar, mai cu seamă că în vară va trebuie să susțin două examene dificile în învățământ: titularizarea și definitivatul. Dar printre timp, plănuiesc să adun o parte din cronici într-un prim volum dedicat „Cronicilor RAI” și bineînțeles, să lucrez și la un nou volum de poezie, care sper să apară undeva prin 2024 – 2025, cum o rândui și Dumnezeu 🙂
