Ovidiu Baron a debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Nedumeriri” (Infoart Media 2009). În 2020 i-a apărut un prim volum de poeme, “Liniștea de suprafață” (Tracus Arte). Cel de-al doilea volum de poezie, „Pâinea uriașilor ” (Casa de pariuri literare), a fost publicat anul acesta. Recenzii, studii și articole pe teme literare sau etnografice, precum și proze sau grupaje de poezie i-au apărut, de-a lungul timpului, în „Transilvania”, „Euphorion”, „Pro Saeculum”, „Viața Românească”, „Ficțiunea/ Opt motive” ș.a. A publicat studii pe teme etnologice sau muzeale în periodice de specialitate precum “Cibinium”, „Revista Muzeelor”, „Marketingul și educația în muzee”, „Țara Bârsei” sau „Drobeta”, precum și în volume colective editate de Editura ASTRA Museum –“Istroromânii – repere cultural-istorice” (2008), „Crucea, punte a Învierii” (2011) etc. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu scriitorul Ovidiu Baron.
Într-un poetic și captivant interviu acordat Andrei Rotaru spui despre volumul ”liniștea de suprafață” (Tracus Arte, 2020) că acesta e constituit din poeme care ”cred că își găsesc cu greu locul în literatura de azi”. Cum vezi receptarea volumului la mai bine de doi ani de la apariție?
Mă refeream la aria de inspiraţie şi la tipul de exerciţiu stilistic pe care l-am făcut. Citite pe repede înainte, poemele pot fi luate în serios, în sensul greşit al expresiei. Pentru mine a fost o experienţă cu totul excepţională, mai ales că nu credeam că voi scrie vreodată poezie și, chiar dacă am păstrat unele materiale specifice mai degrabă prozei, am reușit, până la urmă, să scriu. Criza de covid a fost evident un declanșator, dar nu unicul. A fost și nevoia aproape disperată a unei revizuiri a trecutului, un fel de reglare de conturi sau o împăcare mimată. O lectură grăbită percepe materialul (prea) comun sau gluma ieftină, dar am pus mai mult de atât în textele acelea, sunt câteva straturi secundare. Cred că această carte are câțiva cititori care au găsit grila de lectură corectă și asta mă bucură foarte tare. E tot ce mă interesează deocamdată.
Poezii precum ”reuniuni de familie” ori ”fiecare familie o vacă” au puterea de a trimite cititorul într-o zonă pe cât de nostalgică, pe atât de inconfortabilă. Ai avut în minte și/ sau suflet un cititor ideal atunci când ai scris textele din volum?
Am avut în minte mai multe tipuri de cititor, dar nu unul ideal. M-am gândit la cititori nostalgici, dar și fals-empatici, sarcastici. Am ars podurile vechi și am construit altele, numai că unele nu mai duc înapoi și le-am făcut așa intenționat.
Cum coexistă în laboratorul tău de creație poetul, prozatorul și autorul lucrărilor de specialitate, care dintre ei primează în fața documentului încă nescris?
Încerc să mă concentrez pe un proiect principal și lucrez, în paralel, la altele. Într-un fel, mă prefac doar că iau pauză scriind altceva. Am unele cărți începute de mai bine de cincisprezece ani. Sunt manuscrise de sute de pagini abandonate definitiv. În ultima vreme am scris poezie, proză scurtă, povești, dar cel mai mult m-am concentrat pe primul meu roman, care cred că e gata.
”aruncam o privire prin fereastra mică, înspre realitatea/ din viitor/ și amânam salvarea pe care o întrezăream/ apropiindu-se”, așa se încheie poemul ”bucătăria de vară”, un text despre ancora unor obsesii de care atârnăm cu toții: locul natal și experiențele copilăriei. Este liniștea de suprafață un liant pentru liniștea profundă?
Liniștea de suprafață ascunde și, în același timp, evidențiază trauma. Spațiile de echilibru sunt menite să suspende timpul. Din păcate sau din fericire, liniștea profundă nu prea există și nici nu va fi.
Radu Vancu semnează cu entuziasm și sinceritate coperta patru a volumului ”liniștea de suprafață”, motiv pentru care închei prin a te întreba care sunt persoanele/ figurile care au determinat traiectoria ta poetică?
Nu m-am priceput niciodată să găsesc sau să accept un model sau un maestru. Citesc mult, dar foarte amestecat. Îmi plac poeți destul de diverși, inegali, aș putea menționa aproape la întâmplare pe Éluard, Prévert, Fondane, Voronca, Michaux, Dumitrașcu… Îmi plac și mulți dintre poeții români de acum, unii foarte tineri, dar m-aș feri să dau nume. Legat de „liniștea de suprafață”, ar putea părea că Sorescu e modelul. Însă nu e. Și da, evident, să-l am pe Radu prin preajmă ajută mult, tocmai pentru că debordează de entuziasm și exagerează cu sinceritatea.
