Laureat, în urmă cu două săptămâni, al premiului „Patrel Berceanu” la a doua ediție a festivalului omonim organizat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Vasile Baghiu se găsește într-un moment fast al parcursului său literar. Autor, din 2019 încoace, a patru volume de poezie publicate de editura Eikon (Metode simple de încetinire a timpului, 2019; Visuri pe care mi le pot permite, 2020; Respirație asistată, 2021; Avantajul de a nu câștiga nimic, 2022), care urmează altor șapte cărți de poezie, trei antologii, un volum de proză scurtă și trei romane publicate între 1994 și 2014, V. Baghiu este unul dintre scriitorii promoției 90 ce confirmă și dau greutate acestei mișcări neomogene rămase (nemeritat) și după aproape trei decenii în umbra generației 80. E de ajuns să privim volumele publicate în anii din urmă de Ionel Ciupureanu, Ruxandra Cesereanu, Radu Andriescu, Simona Popescu, Nicolae Coande sau Dumitru Crudu pentru a ne verifica această evidență – alături de aceștia, Baghiu a rămas constant în ținutul său himerist clar demarcat încă de la debutul cu Gustul înstrăinării, fără a se afla în lumina reflectoarelor.
Cu un timbru particular și o rețea de motive pe care scriitura sa le-a patentat, Baghiu are o căutare dublată de un simț al observației care, deși lucrează acum mai puțin pe acutele din primele sale volume, rămân credibile și loiale programului său estetic și existențial formulat în „manifestele himerismului”. La fel ca la Blaise Cendrars, voiajul (real sau imaginat, peu importe) devine o sursă a explorării de sine și, cu toate că nu se situează în ipostaza de mitograf a francezului, Baghiu cartografiază nu atât spații geografice cât teritorii sufletești, călătoria fiind nu numai un trigger al reveriilor, ci și (sau poate mai cu seamă) prilej de sondare lucidă a realului, în strictă relație cu o interioritate ce nu își jugulează palpitul: „Crizele din interior se arată mereu, / mai devreme sau mai târziu, pe esplanadă, / la plimbare, oriunde, / trecând cu minute mai înainte de explozii / prin locurile morții la întâmplare, / la New York, la Paris, la Bruxelles, / cu doar câteva clipe înaintea dezastrului / care ne aduce pe toți / la numitorul comun al morții.”
Întâlnirea cu celălalt (fiindcă l’autre c’est moi) se lasă cu parțiale, momentane concluzii pe care le livrează fără fandoseli sau autosatisfacția iritantă a altora – poemul este reflecția cuiva preocupat de „trăirea pur și simplu a vieții așa cum e”, conștient fiind „în agitația generală” că „depinde cum privești lucrurile”. Integrarea „în peisaj” e un tip de devenire pe care subiectul poetic nu o refuză – dar o face fiind tot timpul în mișcare, în de-plasare continuă (o „călătorie spre nicăieri” întreprinsă cu „sentimentul că sunt altcineva”), și nu adoptând ipostaza orientală meditativă, care totuși îi mai dă ghes: „drumeți pe trasee ale timpului, / mereu pe picior de plecare, / chiar și atunci / când mai degrabă / ar fi vreme potrivită / pentru îndelungate popasuri”.
Călătoria e carusel, „în care poți să te lași în voia rotirii / și să vorbești empatic, răbdător, cu propriile gânduri”, o ipostază ce amintește de Constantin Abăluță și absolutul fragil pe care acesta încearcă să-l prindă în versurile sale, părând că-i scapă totuși mereu printre degete (ceea ce e de fapt o artă în sine).
Mai puțin convingătoare mi s-a părut Respirație asistată, subintitulată destul de previzibil poeme din anul pandemic 2020. Nu mai reiau aici rezervele pe care le am în legătură cu literatura (inevitabil circumstanțială) făcută în perioada de vârf a pandemiei – aici Baghiu devine didactic, lucru vizibil la tot pasul, și-i de ajuns să citez din poemul reluat și pe ultima copertă a volumului, „Lecția”: „Acest impas cu pandemia / are aparența unei lecții / (…) Dacă am spune că viața a pus la cale totul, / ar fi prea puțin (…)” – ar fi fost de ocolit tonul acesta pedagogic și diaristic în favoarea unei scriituri cu sensuri contrase și ceva mai puține dintre locurile comune care au sufocat vreme de aproape doi ani discursul public.
În rest, găsesc stenică și atașantă această postură umilă (în care orice autoiluzionare este dezavuată) pe care Vasile Baghiu și-o asumă în poezia lui odată ajuns la deplina maturitate: „viața nu-i simplă pentru nimeni, / iar eu oricum nu sunt aici / ca să complic lucrurile”, versurile acestea din Avantajul de a nu câștiga nimic legându-se de altele din Visuri pe care mi le pot permite, pe care le reținusem și la care mă întorc: „Te-ai lămurit cu rolul experienței / în înțelegerea lucrurilor? / Eu sper că da, / pentru că timp nu ar mai fi / și oricum / nu mai contează”.
Claudiu KOMARTIN