Mi-am petrecut anii de școală primară și gimnaziu în ultimii ani ai comunismului și în primii din “odioasa” tranziție. Eram în clasă patruzeci și doi de copii, provenind din medii sociale diferite, dar cumva omogenizați de condițiile care ni se ofereau, egal, tuturor.
Îmi amintesc de exemplu, în contextul discuțiilor despre economisirea în fel și chip a energiei astăzi, care uneori capătă accente grotești, că în toată clasa aveam un singur bec. Si acela chior. Dioptriile mele de acum stau mărturie.
Iarna nu mai știam ce sa facem cu hainele groase. Să le păstrăm pe noi sau să le înghesuim pe pervazuri, ca sa nu mai bată vântul atât de tare. Nu se putea vorbi despre eficiența energetică, pentru că termenul era la acea vreme cvasi-necunoscut publicului larg și nu era intrat în limbajul popular, ca acum.
Școala nu era în vreo comună și nu avea toaleta în fundul curții. Era undeva, la 10 minute cu tramvaiul 16 de centrul Capitalei.
Și acum veți crede, poate, că urmează discursul deja clasicizat: „Am dus-o greu, dar iată că am crescut și am învățat carte! Nu ca tinerii de acum!”
Ei bine, nu! Nu cred asta! Cred că dacă am fi avut condiții mai bune și noi am fi fost mai buni!
De aceea, când am văzut titlul ‘’Hai cu STAREA DE BINE în școală!’’, am fost atrasă ca un magnet.
Sună ca un îndemn, de unde am tras la repezeală concluzia că nu au fost de ajuns 33 de ani ca starea de bine să se instaleze în școli. “Dar chiar asta o fi ultima problemă”, ar întreba unii? „La școală te duci să înveți sau să te simți bine”, ar mai întreba alții?
Se pare că starea de bine în școli chiar este importantă. Pentru copii, profesori și chiar pentru părinți.
Am avut o discuție amplă despre asta cu autoarea cărții apărută de curând la Corint, dna. Anca Tîrcă*, care a fost profesoară și directoare a unei școli declarate de specialiști ca cea mai reformistă din România în perioada 1997-2004. Din 2004, lucrează ca freelancer-specialist în educație atât în România, cât și în străinătate.
Din carte și din discuție am aflat că pe alte meleaguri discuția despre starea de bine în școli e veche și că s-au luat măsuri. De exemplu, din 2006, în curriculumul de la Wellington College, Marea Britanie, există și un curs de fericire. Din 2007, legea educației din Japonia are la bază conceptul de școală fericită, în Finlanda, printre măsurile menite a asigura starea de bine este și participarea a 90% dintre școli la un program anti-bullying. Iar exemple sunt în carte chiar și din Coreea de Sud sau Bhutan.
Așadar, o lume întreagă se preocupă de asta și desigur este momentul să începem și noi. De la dna. Anca Tîrcă am aflat cu bucurie că acest ghid a avut succes în rândul profesorilor și chiar al unor directori de școli. Este plin de idei și de îndemnuri care ar putea fi utile și pentru cu totul alte domenii. Spun asta pentru că, de exemplu, directorii sunt sfătuiți, printre altele, să „nu fugărească” profesorii, să renunțe la comportamentele autocratice, să nu ceară documente inutile și să nu încurajeze bârfa.
Iar într-o școală fericită trebuie să se audă și vocea părinților.
Este sigur că starea de bine a copilului stimulează procesul cognitiv și influențează succesul în viața de adult. Dacă vrem o societate mai bună, poate că este și acesta un punct de pornire. Și poate că întreaga comunitate ar trebui să se implice în asta. Unora le voi stârni zâmbete, știu.
Mă întorc la școala mea. M-am tot gândit, când oare am avut o stare de bine? Mi-am amintit că în gimnaziu am avut o profesoară de muzică. Povestea cu mare pasiune despre marii compozitori și ultima jumătate de oră era destinată exemplificărilor. Ne cânta la pianina din cancelarie. Ne simțeam minunat, ca la un concert. O aplaudam îndelung și ea roșea de emoție. Ne era bine!
Anamaria SPĂTARU
*Anca Tîrcă – ”Hai cu starea de bine în școală!”, ediția a II-a, revizuită și adăugită, editura Corint Educațional, 2022