AgenţiadeCarte.ro a prezentat, în ediţia din 18 septembrie 2010, un furt incalificabil petrecut la începutul lui 2010 la Chişinău. Criticul literar Daniel Cristea-Enache a fost plagiat de directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Vasile Bahnaru. Acesta a furat fraze şi idei dintr-un text scris de Daniel Cristea-Enache despre Grigore Vieru. Textul lui Daniel Cristea-Enache a fost publicat, în 2009, în revista “Convorbiri literare” de la Iaşi condusă de Cassian Maria Spiridon, şi, în 2010, în antologia “Grigore Vieru.Poetul” apărută la Editura Ştiinţa din Chişinău. Textul plagiat de Vasile Bahnaru a apărut, incredibil, chiar în antologia dedicată regretatului poet Grigore Vieru. Paginile 73-78 ale antologiei citate sunt semnate de Daniel Cristea-Enache, iar paginile 84-98 de plagiatorul Vasile Bahnaru. După câteva luni de la prezentarea acestui plagiat, Răzvan Ţupa îi ia apărarea plagiatorului într-un comentariu aprobat de AgenţiadeCarte.ro. Criticul literar Daniel Cristea-Enache îi răspunde lui Ţupa pe măsură!
Daniel Cristea-Enache a publicat, în 2009, un serial în revista “Convorbiri literare” cu titlul “Funcţia Vieru”. Acest serial a fost sursa unui incalificabil furt intelectual practicat de directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Vasile Bahnaru. În antologia “Grigore Vieru. Poetul”, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, la doar câteva pagini după publicarea textului scris de Daniel Cristea-Enache despre poezia lui Grigore Vieru, Vasile Bahnaru publică un text ce e dovedit de colegii de la Jurnal.md ca fiind un plagiat evident.
Textul lui Daniel Cristea-Enache:
„Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei “de pe margine de Prut” pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa mea descoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: “Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las’ că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotul o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut”.
Dincolo de versul, excepţional, “cu văz tulbur şi durut”, să observăm naturaleţea analogiei cu care lucrează autorul. De vreme ce Casa însoţeşte, pe durata unei vieţi fără evenimente teribile, vârstele omului, e firesc ca ea să fie umanizată, în viziunea folclorică a poetului, pe fiecare din treptele acestor vârste. Casei i se vorbeşte aşadar ca unei iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi i se promit, în compensaţie, bucurii pe orizontala fiecărei generaţii. (…)
N-am mai întâlnit în poezia românească, o asemenea personificare depăşind cu mult funcţia tropului şi identificând iradiant înseşi temeliile vieţii noastre” (“Grigore Vieru. Poetul”, Academica, Editura Ştiinţa, 2010, p. 79).
Textul lui Vasile Bahnaru:
„Am putea spune că poezia lui Grigore Vieru de până la 1989 se produce într-un cadru domestic-naturist, la intersecţia dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când îşi abandonează matricea, casa părintească, poetul, ca un fiu risipitor, are mustrări de conştiinţă, se acuză de ingratitudine şi îi cere iertare casei „de pe margine de Prut” pe care a văduvit-o de prezenţa lui şi de aceea a Mamei. Cum am putea explica această autentică elegie filială din Casa mea, exprimată, aparent, în versuri naive şi cuvinte banale: “Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las’ că vin eu cu bătrâna/ Şi nepotul o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei,/ Şi vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut”. Mai întâi să evidenţiem prospeţimea şi profunzimea versului „cu văz tulbur şi durut”, iar apoi să constatăm naturaleţea analogiei practicate de Vieru: întrucât Casa este leagănul copilăriei şi însoţeşte omul pe parcursul întregii vieţi, e natural ca ea să fie umanizată în viziunea accentuat folclorică a poetului, din care cauză autorul îi vorbeşte ca unei fiinţe iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi îi promite, drept compensaţie, bucurii de ocazie”.
“Este ruşinos că încă se mai practică astfel de maniere. Asta e o dovadă, în plus, că lumea citeşte Convorbiri literare şi că revista este o sursă de “inspiraţie” ca să nu spun de transcriere. Sper ca astfel de fenomene să nu devină obişnuinţă”, a declarat, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, scriitorul Cassian Maria Spiridon, directorul revistei “Convorbiri literare”.
Daniel Cristea-Enache a făcut AgenţieideCarte.ro următorul comentariu: “Ce ghinion pe bietul academician!”.
Apărarea Plagiatorului!
Răzvan Ţupa a comentat ştirea publicată de AgenţiadeCarte.ro astfel: „Este cel puţin ciudat entuziasmul cu care este acuzat omul creditat pentru salvarea industriei cărţii în Republica Moldova şi care a atacat de nenumărate ori influenţa KGB-ului asupra culturii din Basarabia.
Mai mult, este vorba întâplător sau nu despre unul dintre membrii comisiei pentru studierea crimelor comunismului în Basarabia.
Sunt mereu reticent atunci când este vorba despre acuzaţii exuberante. Şi aşa ar trebui să fie toţi cei care îşi aminesc de faptul că Eugen Barbu l-a acuzat pe Mircea Cărtărescu de plagiat atunci când noii scriitori din România erau deranjanţi, că, devenit incomod, Eugen Barbu însuşi a fost acuzat de plagiat şi lista poate continua. Aceste acuzaţii şi virulenta lor nu au cum să fie întâmplătoare.
În cazul în care este vorba despre un plagiat, nu credeţi că este o problemă penală? Care credeţi că este rostul acestor atacuri orientate numai spre denigrarea unei personalităţi academice care a avut un rol esenţial în revigorarea limbii române dincolo de Prut?
Credeţi cumva că scandalul şi lapidarea publică pot să rezolve o problemă care cere competenţe nu doar juridice dar şi literare?”
Răspunsul autorului plagiat!
După comentariul lui Răzvan Ţupa, Daniel Cristea-Enache a făcut următorul comentariu pentru AgenţiadeCarte.ro: „Vezi, dragă Răzvan Ţupa, cât de jos eşti? Cum ajungi să aperi un plagiator, la 3 luni şi ceva de la data plagiatului, numai pentru că acesta a plagiat din mine? TU îmi vorbeşti MIE de onestitate, de argumente, de criterii ş.a.m.d., după ce m-aţi făcut cum v-a venit la gură (ţie şi lui Claudiu Komartin) pe Boomlit (http://boomlit.com/premiul-eminescu-pentru-debut/#comment-1712), pentru ca apoi să-mi interziceţi dreptul de a mai comenta insanităţile voastre? De ce eşti laş, încă o data, şi nu ţi-ai semnat acest comentariu cu numele întreg, pentru ca toată lumea să ştie că Răzvan Ţupa îl apără pe plagiatorul Bahnaru? Şi, dacă vrei să rămâi anonim şi las, cum poţi fi atât de stupid încât să-ţi dai ca icon coperta unei cărţi?”
Şi cât ghinion poţi să ai, ca eu să dau peste comentariul tău inept tocmai aici, pe Agenţia de Carte, unde voi începe o rubrică săptămâna viitoare? Primul text e deja predat, dar al doilea – în caz că nu-ţi ceri scuze, în mod public, pentru denigrarea mea şi a altora, şi pentru poluarea netului – îţi va fi dedicat. Te sfătuiesc să-ţi ceri scuze”.
Gresiti profund. nu ma intereseaza sa apar pe nimeni. Doar ca imi pun o problema legata de etica unei campanii de presa intr-o problema legala.
Daca un om este plagiat, el trebuie sa se adreseze justitiei, nu sa faca un mic scandal de imagine. Altfel nu mai este nicio diferenta intre acesta si orice alta fata ficus din tabloide.
Cat despre anonimat, am semnat cu prenumele meu, evitand tocmai miscarea de prin care incearca sa isi faca un nume criticul dumneavoastra.
Intamplator sau nu, de cand Daniel Cristea Enache este in juriul Uniunii Scriitorilor, pe baza declaratiilor sale a fost discreditata definitiv aceasta institutie, si , poate tot intamplator, acelasi lucru a inceput sa se intample si cu premiul Eminescu, exclusiv pe baza declaratiilor sale (aparent intamplatoare).
Dati-mi voie sa ma indoiesc de buna credinta a unui acuzator care pune paie pe foc in loc sa rezolve o situatie altfel simpla.
Daniel, nu ti-a interzs nimeni dreptul de a comenta, exagerezi. Eu am oprit orice fel de comentariu la acel post, din partea oricui, si a ta, si a lui Razvan sau Claudiu sau orice alt cititor, motivand: „Cu riscul de a va supara pe toti, inchid optiunea de comentare la acest articol, unde cred ca s-au spus destule, din pacate mai bine de jumatate neavand legatura cu subiectul “propus”.”
Apoi, ca sa fiu sigur ca nu te-am deranjat, ti-am trimis si urmatorul mail astazi:
Salut Daniel,
Orice comentariu as mai lasa, disputa voastra nu se va termina niciodata, pentru ca merge pe clasicul principiu „toata lumea are dreptate”. Am preferat sa opresc lucurile aici, cand nimeni nu a avut un comentariu in plus sau in minus, incat sa se simta lezat in vreun fel ca n-a fost lasat sa spuna ce-avea de spus.
Inteleg comentariile tale privind miza articolului lui Razvan si ce a „declarat” el acolo, mi se pare, cel putin pana intr-un punct, mai mult decat corecta interventia ta, dar apoi sunt implicate persoane si sunt aduse acuze care chiar nu cred ca au cauta, sunt dispute personale. 🙂
Si eu am multe reprosuri sa-i aduc lui Komartin, de exemplu, si mai sunt destule „personaje”, pe aceleasi idei exprimate de tine de multe ori (pupincurismul lor exagerat, pana persoana „pupata” nu mai e utila, sa zic), dar nu le amestec in orice articol, unde nici nu e vorba de ele.
Separat de toate astea, Razvan mi-e un prieten bun, am facut multe impreuna; pe tine nu te cunosc decat din citite, dar imi dau seama ca esti un tip cel putin ok, din categoria oamenilor care „culturalizeaza”, cum imi place sa-i spun (sper ca nu te deranjeaza), si nu-mi place sa vad acest scandal, indiferent de cine are mai multa sau mai putina dreptate.
Sper ca explicatiile mele sa fie satisfacatoare si sa intelegi ca fiind benefic pentru toate partile faptul ca nu mai las niciun comentariu.
Si mai sper ca acest mail sa nu-ti intre la spam si sa apuci sa-l citesti 🙂
………………………………………………………………………………………………………………………………..
Inteleg ca ai ceva de impartit cu Razvan, dar nu amesteca Boomlit in asta, mintind ca ti-a fost interzis dreptul de comentare. Ca si cum ceilalti au voie sa te spurce cum vor, iar tu nu te poti apara. Gresit! Eu, ca administrator al revistei, am preferat sa inchei acel scandal acolo. Ma bucur ca tu il muti pe Agentia de Carte, o publicatie care se preteaza mai mult pentru asa ceva decat Boomlit, sa fim seriosi.
ps. si nu ei (Razvan sau Claudiu, ultimul neavand nicio legatura cu Boomlit oricum) ti-au interzis vreun drept, ci eu. din moment ce nu ma amesteci in acest sandal (care de altfel n-are nicio legatura cu mine), nu vad de ce amesteci actiunile mele pe seama altora.
Oricum, numai bine