”Dacă dragoste nu e, nimic nu e…”
Desigur, aţi recunoscut în „motto”- ul acestui eseu finalul celebrului roman „Cel mai iubit dintre pământeni” aparţinător scriitorului Marin Preda, ce a fost rostit, ca o deplină „sentinţă existenţială” a fiinţei umane, de către Victor Petrini, naratorul / erou al acestei scrieri remarcabile despre căutarea „fericirii prin iubire”, despre „reuşite şi eşecuri”, despre „încredere şi disperare”, în esenţă, despre „viaţă şi moarte”.
Romanul în speţă, însumând în cele trei volume ale sale 1132 de pagini, este ultima creaţie publicată antum de către Marin Preda, în martie 1980; asta deoarece peste două luni, în amiaza zilei de 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit fără suflare în camera sa, numărul 6, din vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia, „acolo unde obişnuia să doarmă de câtva timp”, iar cauza acestei morţi neaşteptate şi premature, la aproape 58 de ani şi în plină forţă creatoare, n-a fost pe deplin elucidată nici până în ziua de azi. Însă, această neverosimilă şi tragică dispariţie a lui Marin Preda, aşa cum a fost ea percepută atunci şi aşa cum se continuă cercetată mai abitir şi în prezent, la cele peste patru decenii scurse pe răbojul imperturbabil al timpului de atunci încoace, este indisolubil legată de retragerea romanului din librării, la doar câteva zile după apariţie, din dispoziţia fermă a autorităţilor regimului comunist, care au intrat imediat într-o „alertă vigilentă”, întrevăzând în naraţiunea eroului principal, Victor Petrini, o „demascare” făţişă a ororilor cumplite prin care a trecut societatea românească din primul deceniu de după cel de al doilea război: teroare, crime, închisori, canal… Ar fi fost şi foarte greu de crezut că „asfixia mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibilă lenjerie de pat” (după cum menţionează raportul medico – legal) a fost şi una… reală! Chiar fratele său, Alexandru (Sae), avea să facă în 2006 o mărturisire dramatică într-un interviu acordat lui Gabriel Argeşanu: „Cred în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie de cine şi cum.”
Elena Preda, ultima soţie a scriitorului, care i-a fost alături din 1968 şi cu care a avut pe cei doi copii, Nicolae şi Alexandru, s-a destăinuit ulterior asupra „spaimelor” care-l bântuia uneori pe Marin Preda: „Să fi avut Marin presimţirea morţii? Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi vin în minte scene şi mici întâmplări, altcumva greu de explicat.(…) În 1978, aflaţi în vizită la familia lui Mihai Ungheanu, o doamnă Marinescu i-a făcut lui Marin – horoscopul – şi i-a prezis că în 1980 o să aibe o mare cumpănă. Aparent, a trecut uşor peste această previziune, iar în 1979, când a avut un accident urât de maşină, fiind aproape de moarte, s-a liniştit instantaneu. Gata, am scăpat!, dar eu mă gândesc şi acum tot mai serios dacă nu cumva accidentul a fost pus la cale de cineva. Mai departe, în anul morţii lui, în martie, am mers împreună la Casa Modei şi a insistat să-mi aleagă el hainele. Ca niciodată mi-a ales numai îmbrăcăminte de culoare neagră – taior negru, pălărie neagră, pantofi negri! Ciudat lucru! Lui, care nu-I plăceau culorile închise, acum i se deschisese gustul pentru negru. Tot ce am purtat la înmormântare erau chiar hainele cumpărate de Marin la Casa Modei. În fine, chiar în ziua aceea, ziua fatidică, am primit un telefon disperat de la el, să merg la Mogoşoaia. Degeaba i-am spus: Marine, nu pot să-I las singuri pe copii acasă. Dacă vin, îi iau şi pe ei! Nu a fost de acord. Bona, fiind în ziua ei liberă, n-am găsit-o nicăieri, iar Marin îmi telefona obsesiv: Trebuie să vii şi să stai cu mine! Îmi dădeam seama că intrase în panică, dar n-am avut cum să merg la Mogoşoaia…”
Pe măsură ce se apropia de sfârşitul romanului său „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda era tot mai mult stăpânit de gândul că, potrivit horoscopului atribuit anterior, „va avea o mare nenorocire cu această carte”, după cum „a rupt tăcerea”, păstrată timp de treizeci de ani, Elena Docsănescu, aflată pe atunci în Consiliul Culturii: „Era prin februarie 1980 când am primit un telefon de la Marin Preda, prin care m-a rugat să-i fac o vizită la Cartea Românească. Ajunsă la editură, îl găsesc pe Marin Preda puţin agitat, încordat, grăbit. Intră imediat în subiect, solicitându-mă să-i citesc romanul, aflat în plin proces de tipărire. I-am explicat că eram deja în perioada în care nu mai era necesar avizul Consiliului Culturii, toată răspunderea revenind editurilor şi prin urmare solicitarea lui nu-şi mai avea rostul. Mi-a răspuns tăios: « Nu Consiliul Culturii, eu vreau ca dumneata personal să mi-o citeşti.» I-am amintit că manuscrisul se află deja în coli şi că e dificil să mai intervină în text. Nu-i nimic, mi-a spus. Dacă îmi vei face unele observaţii şi sugestii întemeiate, voi interveni şi în această fază. Am folosit atunci un ultim argument: «Nu vrea să-şi asume răspunderea Cornel Popescu (redactorul-şef al editurii), după ce a citit cartea?» Zâmbind, Marin Preda mi-a făcut o mărturisire care m-a urmărit de atunci ca o povară: «Nu, doamna Docsănescu, nu e vorba de aşa ceva. Mi-am făcut horoscopul şi mi-a ieşit că voi avea o mare nenorocire cu această carte (s.n.) şi, dacă mi-o citeşti dumneata, intru cu ea mai liniştit pe piaţă.» (…) La apariţie, am primit «Cel mai iubit dintre pământeni» cu următoarea dedicaţie: «Doamnei Elena Docsănescu – Omagiul autorului colaboratoarei noastre de la Consiliul Culturii şi cu profundă simpatie, Marin Preda, 11 martie 1980.»
Ca un cititor pasionat şi deja ca un bibliofil învederat, cum mă consideram încă de pe atunci, cu toată „retragerea precipitată din librării” a romanului lui Marin Preda, care stârnise în scurt timp o nemaipomenită „vâlvă” în rândul literaţilor avizaţi, dar şi a cititorilor care l-au parcurs, nu mi-a fost chiar imposibil să fac rost de acesta, achiziţionându-l „pe sub mână”, cum aidoma mai făcusem şi în cazul altor cărţi… „interzise”. Într-adevăr, „Cel mai iubit dintre pământeni” mi-a oferit acea şansă rarissimă a satisfacţiei unei lecturi solide, bine cumpănite, dezvăluitoare în detalii frustrante ale unei perioade încrâncenate a României de după al doilea război mondial.
Cu Marin Preda am avut revelaţia primei „întâlniri” încă din liceu, fiind înlesnită de apariţia, în 1955, a primului volum al romanului său „Moromeţii”, din care ulterior au fost preluate fragmente importante spre studiu obligatoriu la orele de literatură română. În „Moromeţii” Marin Preda narează povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării din perioada de dinaintea celui de al doilea război mondial, decupând scene de o mare simplitate; toate desfăşurându-se după un anumit ceremonial, după o anumită ordine prestabilită din timpuri străvechi. Cu toate greutăţile muncii şi vieţii rurale, familia numeroasă a Moromeţilor nu e stăpânită de ideea de a avea pământ, ci de a perpetua intactă şansa fericirii vieţii sale. Apărut în perioada „colectivizării forţate”, romanul „Moromeţii” a venit ca o „mănuşă” tocmai bine potrivită cerinţelor imperioase ale noului regim politic românesc, iar caracterizarea eroului principal al romanului, Ilie Moromete, portretizat în mişcare, ca fiind într-o relaţie permanentă cu o colectivitate umană reprezentativă pentru modul său de viaţă, a oferit cu dărnicie liceenilor „subiecte” predilecte pentru comentarii literare, lucrări de control, teze şi examene de absolvire.
„Moromeţii”, volumul II, apărut în 1967, ne înfăţişează un alt Marin Preda, dar mai cu seamă un alt tip de ţăran român, cuprins de nedreptăţile şi învrăjbirile sociale, de frica faţă de aproapele său, la care este mereu împins sistematic de regimul comunist al epocii. Moartea din final a lui Ilie Moromete, „ultimul ţăran independent” după cum se şi credea, a condus implicit la destrămarea familiei Moromete din Siliştea-Gumeşti. N-a fost de mirare mărturisirea de mai târziu a autorului: „eroul preferat, care a existat în realitate (Ilie Moromete) este tatăl meu” (s.n.). Fiind o critică făţişă la adresa regimului, în mintea cititorului, oricare ar fi fost aceasta, o întrebare stăruitoare a rămas fără răspuns: Cum a reuşit Marin Preda să publice această carte?! Mai mult de atât, aceeaşi întrebare a persistat şi după lectura viitoarelor cărţi ale lui Marin Preda, între care, „Delirul”(1975) şi „Viaţa ca o pradă”(1977) şi mai cu seamă „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980).
Fire răspicată şi verticală, Marin Preda s-a dovedit cu timpul a fi fost un vehement opozant al regimului comunist în care trăia şi crea; scrisul său fiind arma de luptă împotriva racililor şi nedreptăţilor acestuia. Poate nu lipsită de adevăr îi este atribuită o „interpelare” la adresa liderului comunist: „Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Ei, bine, deşi realismul socialist a avut oarece prozeliţi, el, Marin Preda, nu s-a sinucis, ci, dimpotrivă, până la urmă realismul … l-a ucis!
Dar, ca să înţelegem suficient de bine şi desluşit contextul formării ca scriitor a lui Marin Preda, consider ca nimerit momentul centenar al naşterii sale, de la 5 august 2022 (s.n.), pentru a arunca fie şi o succintă privire introspectivă asupra vieţii şi operei sale. Pe lângă numeroşii săi biografi şi exegeţi, o înlesnire a împlinirii acestui deziderat aniversar – omagial ne este acordată chiar de către însuşi Marin Preda, în romanul său autobiografic „Viaţa ca o pradă”, apărut la Editura Albatros, în 1977, în care narează, în capitole independente, perioada copilăriei şi adolescenţei sale.
Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, în comuna teleormăneană Siliştea-Gumeşti, luând numele mamei sale Joiţa Preda, cea care, pentru a nu-şi pierde pensia de văduvă de război a soţului său căzut pe front, nu s-a căsătorit legal cu „plugarul” Tudor Călăraşu, a cărei nevastă îi murise de curând. În noua familie astfel închegată, mama Joiţa Preda a venit cu cele două fete, Măria şi Miţa, iar tatăl Tudor Călăraşu a venit cu cei trei băieţi, Paraschiv, Gheorghe şi Ion, din prima căsătorie. Mai departe, în căsnicia celor doi se mai nasc, pe rând, Ilinca, Marin şi Alexandru (Sae) şi, astfel, familia numeroasă, în ciuda împropietăririi cu „două loturi de pământ”, duce o viaţă plină de lipsuri şi griji.
La vremea învăţăturii, în septembrie 1929, învăţătorul satului îl înscrie pe Marin în clasa I-a, dar tatăl său îl reţine la treburile gospodăriei şi abia în anul următor îl lasă la şcoală. Însă, treptat, în clasele următoare, Marin se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni şcolari, fiind „premiant cu coroniţă”, după cum va evoca mai târziu în „Moromeţii”. Din nefericire, când era în clasa IV-a tatăl său „nu-i mai poate cumpăra cărţile şcolare”, iar el se îmbolnăveşte de „friguri”. Prin bunăvoinţa învăţătorului I.Teodorescu, care-i „împrumută cărţi”, reuşeşte să încheie ciclul primar şi să obţină permisiunea părinţilor de a merge mai departe la „şcoala de învăţători”. În clasele V-VII, avându-l învăţător pe Ion Georgescu din satul vecin, este remarcat de acesta prin firea lui „visătoare” şi prin talentul său „de a se descurca bine la scris” la o temă despre Unirea Principatelor. În iunie 1937, trece cu succes examenul de absolvire a şapte clase cu media de 9,15.
Aşa cum şi-a propus, se îndreaptă spre Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar la vizita medicală este respins din cauza miopiei. A evitat perspectiva unei „şcoli de meserii” şi cu ajutorul librarului C.Păun ajunge la Şcoala Normală din Abrud, „unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10”. Aici, ca internist normalist, este mulţumit de profesori şi se împacă bine cu colegii. În toamna lui ´39 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, „fiind remarcat la şedinţele Societăţii literare din şcoală”. Toţi aceşti ani de viaţă transilvană vor fi cuprinşi de Marin Preda în „Viaţa ca o pradă”. Titlul acestei cărţi are o profundă încărcătură filozofică, prin care autorul ei, „flămând de viaţă”, vrea s-o apuce ca pe o „pradă”, pentru a o trăi cu mare intensitate.
În 1940, în urma Dictatului de la Viena şi a rebeliunii legionare, reprimate de Ion Antonescu, elevul Marin Preda este transferat la o şcoală similară din Bucureşti, la care va renunţa în 1941, din cauza precarităţii mijloacelor sale de trai. Rătăcind mereu prin Bucureşti în căutarea unei slujbe, „de care cu greu îşi mai aminteşte”, reuşeşte în cele din urmă, cu ajutorul lui Geo Dumitrescu, să fie angajat corector la ziarul „Timpul”, acolo unde, în aprilie 1942, la aproape 20 de ani, va debuta cu schiţa „Pârlitu´”, urmată apoi de alte schiţe şi povestiri. De la „Timpul”, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”. În 1943, va publica „Colina” şi „Rotila”şi va participa la şedinţele cenaclului „Sburătorul”, condus de E.Lovinescu, fiindu-i remarcată nuvela „Calul”, inclusă ulterior în primul său volum „Întâlnirea din pământuri”, din 1948. În 1945, după ce s-a întors din armată, devine corector la ziarul „România liberă”, iar din 1952, ocupând postul de redactor la revista „Viaţa Românească”, începe scrierea primului volum al „Moromeţilor”, pe care-l publică în 1955, fiind apreciat unanim de critica literară, de cititorii acestuia şi pentru care, în 1956, primeşte Premiul de Stat. Se căsătoreşte, în 1957, cu poeta Aurora Cornu; mariajul lor fericit destrămându-se după doi ani, când Aurora a „uitat” să revină în România. De altfel, Aurora Cornu va mărturisi: „El (Marin Preda n.n.) a fost singurul care a înţeles de ce voiam eu să plec şi de la el şi din ţară, asta-i culmea! Oricum, am mai spus-o – literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat – În plus el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate. Pe când eu sunt o călătoare.” S-a recăsătorit destul de repede cu Eta Vexler, critic literat, cu origini evreieşti. „Aveam nevoie unul de altul”, nota Marin Preda în jurnal. Împreună au tradus romanul „Ciuma” al lui Camus şi alte lucrări fascinante ale lui Faulkner. După opt ani de căsătorie fastă, cuplul s-a destrămat deoarece, intrând în „vizorul” Securităţii, exista oricând pericolul arestării scriitorului. Divorţul a fost unul iminent, iar Eta a „dispărut” şi ea din România. În tot acest timp Marin Preda a publicat: Îndrăzneala, Risipitorii, Moromeţii – vol.2, Intrusul. În 1968 o cunoaşte pe Elena Mitev, cu care, căsătorindu-se, va avea doi copii, precum şi-a dorit dintotdeauna. Tot în 1968 devine vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 ajunge director al revistei „Viaţa Românească”, poziţie pe care o va păstra până la moarte. Neobosit şi prolific în creaţie, editează pe rând romanele: „Marele singuratic” (1971), premiat de Uniunea Scriitorilor, „Imposibila întoarcere” (1972), „Întâlnirea dintre pământuri” – ediţia a 2-a (1973).
Urmare firească, în 1974, este ales membru corespondent al Academiei Române.
Preocupat să abordeze probleme majore ale contemporaneităţii, Marin Preda editează, în 1975, primul volum al romanului „Delirul”, o continuare în alt plan a „Moromeţilor”, în fapt, „o cronică a unei epoci – delirante – de tragice răsturnări sociale sub presiunile politice şi a represiunilor inchizitoriale din obsedantul deceniu, 1940 – 50.” Evocarea mareşalului Ion Antonescu „ca un simplu pion în delirul altcuiva”, are ca rezultat, într-un fel sau altul, reabilitarea imaginii acestuia. Să recunoaştem, dar, actul de mare curaj civic al lui Marin Preda. Din nefericire, volumul al doilea n-a mai fost editat.
Despre ultimile sale două romane: „Viaţa ca o pradă” (1977) şi „Cel mai iubit dintre pământeni” (1980), care-l situează pe Marin Preda între cei mai de seamă prozatori români din perioada postbelică, s-a relatat mai sus.
Dar „timpul n-a mai avut răbdare” cu Marin Preda şi acesta se sfârşeşte în condiţii oculte, în 16 mai 1980, fiind înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
Despre strălucita sa operă scriitoricească s-au pronunţat redutabili istorici şi critici literari, din care, Eugen Simion: „Eu nu ştiu în estul Europei o carte mai dură decât Cel mai iubit dintre pământeni. Este o carte sângerândă, care spune adevărul, aşa cum era el în vremea respectivă.Să nu uităm de Moromeţii, care reprezintă ultimul mare roman despre lumea rurală, în linia Slavici – Rebreanu, scris în viziunea şi cu mijloacele epice ale modernităţii”, Ov.S.Crohmălniceanu: „Cărţile lui Marin Preda se prezintă ca o inovaţie totală şi într-un fel au o semnificaţie polemică. Romancierul realizează o proză de sondaje pshiologice abisale, de reacţii morale inedite, urmărind într-o imagine de mare obiectivitate cum se destramă iluziile de independenţă şi statornicie ale micului proprietar agrar” şi încă mulţi, mulţi alţii.
La momentul centenar al naşterii sale, posteritatea scriitorului Marin Preda continuă să strălucească pe „panoplia de aur” a literaturii române; numele său fiind încrustat pe frontispiciile numeroaselor licee, biblioteci şi străzi din România.
Şi, totuşi, în contextul centenar – omagial, găsesc de cuviinţă că, fie şi pentru o clipă, fredonarea în gând a melodiosului psalm, după Apostolul Pavel, „Dar unde dragoste nu e, nimic nu e”, ar fi poate cel mai înălţător omagiu adus lui Marin Preda.
Mihai Caba
