Ioana Iuna Șerban (n. 1990) este curator la MARe/Muzeul de Artă Recentă, poetă și doctorand la CESI/Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, unde scrie o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A curatoriat expoziția Fete de vis: Idealul feminin în arta românească. A participat cu texte critice în cataloagele Mamuca, Diversitate Stilistică, Rai din Iad, Fete de vis: Idealul feminin în arta românească, GPS, Ștefan Ungureanu. Mapping Narratives, Time and Space, Marginali, izolați și excluși în arta românească, Din senin!, Arta și Orașul 1974-2021. A tradus cataloagele/volumele Mamuca: Mai Mult ca Abstractul, Florin Mitroi. Zile, Diversitate Stilistică cu răspundere limitată, Tricolor, GPS. Geometrii Post-Sistem în Arta Românească de Acum, Din senin!, CSA. Clubul Sportiv al Artelor, Arta și Orașul 1974-2021. Volumul de debut în poezie este Zero-Unu, apărut în 2014 la editura Brumar, volum ce a primit în 2015 o nominalizare la premiul Mihai Eminescu, Opera prima. În 2021, la editura Vellant, i-a apărut al doilea volum de poezie – Un viitor care se potrivește trecutului – volum însoțit de reproduceri după lucrări de Anca Mureșan. În 2022, la Gala Tinerilor Scriitori, volumul a primit o nominalizare pentru Tânărul Poet al Anului.
Dan Mircea Cipariu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro, cu poeta și curatoarea Ioana Iuna Șerban despre cea mai recentă apariție a sa editorială, despre participarea la programul ”renshi virtual art” și despre imagine și imaginar în imensa vârtelniță de rețele virtuale și (i)reale.
Dan Mircea Cipariu: -Am remarcat apariția, la editura Vellant, în 2021, a volumului Un viitor care se potrivește trecutului, al doilea volumul al tău de poezie, însoțit de reproduceri după lucrări de Anca Mureșan. Ai și în acest al doilea volum de poezie publicat o dexteritate de a decupa, de a monta ori de a supraexpune imagini poetice la intersecția dintre eul auctorial, memorie și sinestezie. Pare că îți curatoriezi confesiunile și, mai ales, tot ceea ce ține de interstițiile dintre biografie și livresc. Ca să parafrazez un vers de-al tău: Tu ce fel de viziuni ai? Ce garduri electrice împrejmuiesc visele tale? Care a fost miza acestei cărți, Un viitor care se potrivește trecutului, carte nominalizată pentru Tânărul Poet al anului 2021?
Ioana Iuna Șerban: -Poate că ai dreptate și-mi curatoriez – fără să fiu în totalitate conștientă (în momentul în care scriu cel puțin) – confesiunile. Nu m-a interesat ca acest volum să fie unul confesiv, să-mi deșir biografia în versuri (nu, cu volumul nu-s la psiholog). Dar evenimente sau momente biografice mi s-au agățat de minte și am considerat oportun să le folosesc, transformându-le, adesea făcându-le irecognoscibile, dându-mi seama că dincolo de miza nostalgică, mnemonică sau uneori dureroasă a acestor momente, ele se preschimbă în alăturarea cu alte imagini. Le gândesc oare ca pe o expoziție? Cred că e de discutat cât gândim dintr-un volum ca expoziție nu doar ca expunere – diferența dintre expoziție și expunere ar fi, zic eu, că nu doar spui „asta-s eu, deal with it”, ci ai o sumă de camere de filmat în mintea ta care te înregistrează când spui asta. Revin. La început volumul n-avea miză – nici nu era un volum, erau exerciții în care încercam să mă mulțumesc pe mine, să mă disciplinez poate în a transmite ceva. Apoi pot spune ce am vrut (miza o las s-o spună criticii, cititorii): am vrut o lume ca-n fanteziile mele iar fanteziile mele sunt cu benzinării luminate pe autostradă, cu petreceri, cu monologuri în care tot încerci să-ți explici ceva sau să explici celuilalt ceva, dar vezi că și minți, că și blufezi, că te exagerezi, apoi greu te întorci la o replică sau imagine care să spună totuși ce simți cu adevărat și că ai nevoie de căldură, dincolo de imagini. Și apropo de confesiv – vreau la un moment dat să iau anumite imagini poetice din volum și să spun de ce realitate sunt legate, ca fun fact poate, sunt lucruri la care sigur un cititor nu s-ar fi gândit că vin din acea origine. O altă intenție a mea față de carte cred că se observă în faptul că am poeme care nu-s la persoana întâia – consacrată pentru poezie – ci la persoana a treia. Îmi place mult acest discurs de foarte aproape de un personaj, de o persoană imaginară (more or less), în care discurs evident că pun o mulțime de detalii trăite de mine dar pe care le ascund. Poate m-am simțit mai confortabil ca acele poeme la persoana a treia să aibă un personaj masculin. Probabil că gardurile electrice dimprejurul viselor mele țin de faptul că mă fofilez de la a vorbi despre mine în poeme. Deși, de la o vârstă încolo…
DMC: -Imagine, imaginar, ”când aterizează imaginile la tine e sărbătoare”, toate acestea într-o imensă vârtelniță de rețele virtuale și (i)reale. Cum îți declanșezi aceste imagini și ce fel de tehnici folosești pentru a le traduce cât mai fidel cuvinte?
IIȘ: -Cred că trăiesc prin imagini, sunt ahtiată fără să vreau de ele. Am fost genul de copil care se lipea de o imagine de pe TV sau tricou sau orice. Nu-mi doream neapărat lucruri când eram mică, ci imagini – bine, asta și pentru că nu aveam multe jucării, asta era situația, așa încât reclamele la jucării de pe Cartoon Network au funcționat mai bine decât dacă aș fi avut obiectul respectiv. Mi-am dorit mult să fac imagini – de aceea am și pictat și desenat de mică, dar mi-am dat seama pe la 20 de ani că nu acela era drumul meu, cel puțin nu cum le făceam atunci (sau poate am renunțat prea repede?). Așa încât pe de-o parte în mine am logica unui discurs și a ce vreau să vorbesc mie sau altora (mereu am discursuri imaginare cu oamenii apropiați), pe de-altă parte am imaginile pe care le-am lăsat să vină peste mine. E greu să creezi imagini poetice noi – nu știu dacă-mi iese, dar asta aș vrea – e greu pentru că orice artist e și condiționat de imaginarul vehiculat de ceilalți, de sintaxa în care apar niște imagini. E ca și cum ne-am obișnuit ca o imagine s-o ceară pe alta, și-atunci repetăm, ca într-un test psihologic unde ni se dă un șablon. Sintaxa imaginilor însă are rol să spargă locurile comune, sau plafonul comun de sentimente, să mai lasă emoțiile sau – dimpotrivă – să dea drumul emoțiilor atunci când nu te aștepți. Ca tehnică de lucru cu mine și cu locurile comune la care m-am dedat, prefer să las un anumit simț al meu tăios să tranșeze emoțiile și imaginile. La mine cred că nuanțarea vine din a tranșa, când îmi spun „ce prostie ar fi asta, dar e o prostie pe care o facem de regulă, n-o să scăpăm de ea acum”. Sunt poeme în volum în care nu voiam să fac volute sau să mă complic în frază, sunt altele în care tocmai complicarea mi se părea că e necesară, că ar incita ineditul și, mai mult decât atât, adevărul. Adevărul e rococo la mine. De pildă, cel mai adesea visez în somn Brăila, unde am crescut. Dar, știi, o visez la proporțiile pe care le aveam când eram copil. Acum, de când sunt adultă, proporțiile s-au modificat: locurile sau distanțele din BR sunt mai mici, mereu parcă nesatisfăcătoare. Ei bine, eu vreau să regăsesc acel gen de proporții din copilărie. Multe din poeme au ca reper Brăila mea din copilărie – la pachet cu ce-mi imaginam (bolnav sau nu) atunci.
Dar nu, nu-s genul care să scrie rapid – îmi ia mult, uneori e nevoie de perioade la un singur poem, revin și corectez.
DMC: -Textul curatorial este dependent și de felul în care proiectezi în spațiu opere vizuale, reale sau virtuale, și de felul în care prin figuri de stil, prin metonimie, evoci o prezență a absentului ori ori prezență a posibilului. Poetica textelor tale curatoriale este o prelungire a imaginilor tale poetice despre tot ceea ce te rezonează?
IIȘ: -Hmm. Trebuie să spun că la mine imaginile pe care le gândesc nu-s o prezență a absentului adesea, ci devin prezență a prezenței – fantomele sunt prezente și trăim cu ele, eu trăiesc cu ele, uneori nu mai vreau să scap de ele căci atunci acel trecut ar dispărea și m-ar durea dispariția lui. La mine a fost puțin invers: simțeam că textele mele curatoriale, eseistice sunt cu mult peste poezia mea. Mă și enerva asta, dar atât puteam. Așa că mi-am zis să mă folosesc de libertatea pe care mi-o acord în texte curatoriale și în poezie, să aplic aceeași tactică. Apoi, pe măsură ce am conturat și coagulat – pentru mine cel puțin – libertatea asta în poezie, am ajuns s-o transfer la loc – dar altfel, înnoită – în textele curatoriale. Cum ar fi să rupi convenția și să vezi expoziția ca pe un poem, un poem care e confesiv și nu e, nici tu nu mai știi, la un moment zău nu mai știm ce e confesiv. Poate e și o capcană asta, că ajungi – în calitate de curator – să-ți apropriezi și deformezi imaginile făcute de alții. Nu că ar trebui să te închini lor ca la icoane, dar poate nici să ți le lipești ca pe medalii de memorie. Nu știu. Dar da, vreau să fac la un moment o expoziție care să fie un poem, o regie, nu știu dacă ar ieși – poate mi-aș da seama că nu așa ies expozițiile – dar simt că m-aș apropia încet de ceva ce caut. Și ce caut se găsește de la obiecte de supermarket la case vechi, la oamenii dragi și gesturile lor.
DMC: -Recent, ai participat la un proiect experimental, artiști și poeți, intitulat ”renshi virtual art”. În acest context, a scrie și a reprezenta vizual în epoca Inteligenței Artificiale și a rețelelor e un fel de leapșă, de legătură hiperactivă, între imagini poetice și tot felul de singurătăți și limite sufletești?
IIȘ: -Păi, scrisul e un fel de leapșă între tot soiul de singurătăți și limite – și orice formă de artă e astfel, aș zice, căci nu-s dintre cei care cred că arta e viața. Nu e. Scrisul și imaginile sunt privilegii poate sau momente furate, momente în care lupți cu o angoasă: cu angoasă că nu faci ceva cu viața ta, cu angoasa că ai vrea să scrii și totodată n-ai vrea căci nu asta-ți aduce pacea interioară și echilibrul. Proiectul „renshi” în care am fost m-a pus în fața unui alt eu – eu de regulă când scriu o fac în solitudine, e un act individualist și poate și egoist (gen isteric egoist, deși în ultimii ani am încercat să nu fie așa). Parcă nu pot crede că spontaneitatea sau creativitatea sau umanitatea mea spontană și creativă poate să se propage între alți oameni, ci doar când sunt singură. Iar eu nici n-am fost la cursuri de creative writing sau la alte tabere. Așa că în proiectul renshi am văzut că există curgere care vine tocmai din cum te încarcă sau descarcă prezența celorlalți și ce fac ei. Nu zic că nu contează deloc că trăim într-o epocă a Inteligenței Artificiale. N-o minimizez, nici n-o supralicitez, nici n-o las să mă ducă în derizoriu. Uneori sunt fascinată de digital and all that jazz: nu am chiar jucat jocuri video dar am asistat la jucarea lor (nu-s bună la jocuri video deși-mi plac și deși am scris povestea unuia, românesc) și mi-am dat seama că e ceva ce eu aș avea de învățat din logica acelor jocuri, în ce ține de o ordonare a imaginilor, a poveștii, a twist-urilor ce țin de poetica imaginarului lor. Când ai parte un alt registru imagistic decât cele cu care ești obișnuit, te transformi – ajungi să gândești și altfel, să te scoți din carapace. Socializezi cu alte medii și le lași să lucreze în tine.
DMC: -Amintești într-un vers că ”ultimul lucru pe care i-l doreai era o viață normală / sau o altă religie”. Ce îți dorești tu de la poezie și de la proiectele tale curatoriale?
IIȘ: -Uite, versul acela e legat de o situație biografică, sau mai curând de ceva ce-am gândit despre o situație sau cineva. Bine, mă și jucam și ironizam expresia „viață normală” – adică ce e viața normală, până la urmă? La 20 de ani credeam că știu ce e și o voiam, dar viața nu e normală ci parșivă și tot ce-ți dorești ți se întoarce împotrivă înzecit. Legat de religie – eu sunt catolică (nu, nu merg la biserică duminical, doar uneori), dar în volum m-am jucat mult cu acest background catolic din copilărie și cum l-am perceput eu (eu mereu l-am perceput legat de mulți bani, pasiune și lungi nostalgii – deși nu asta am trăit eu în copilărie). Pentru poezia mea – îmi doresc să mai pot să scriu, haha, să nu mă detest că nu-mi mai ies versurile măcar ca în acest volum. O viață liniștită și echilibrată îmi va da scrisul pe care-l vreau. La fel și proiectele curatoriale, sunt sigură. Greu dar sigur, viața mea m-a plasat pe firul unde am putut scoate acest volum și am putut imagina anumite expoziții (deși nu le-am făcut încă, mă bucur că le-am închipuit măcar). În rest, pentru mine încă e importantă perioada în care am scris acest volum cu viitorul și trecutul: a fost început înainte de pandemie, a prins și carantina și pandemia și perioada de după, e importantă persoana care eram atunci, persoana cu care eram atunci, visele pe care le aveam și atitudinea mea față de acele vise – toate astea sunt volumul pentru mine, e un hiper-link continuu la acea bogăție de trăiri. Și nu cred că acelor trăiri li s-ar fi potrivit o viață normală sau o altă religie. Mulțumesc mult pentru aceste faine întrebări și pentru lectura atentă!
