”Dincoace și dincolo de tunel. 1945” (Ed. Polirom, 2019) mi s-a părut cea mai sumbră carte a Marianei Gorczyca. Nimic din ce citisem sub semnătura autoarei nu mă dusese în preajma unui subiect atât de dramatic. Păstrând aceeași direcție tematică, ”Rubla, locul fără umbră” (Ed. Școala Ardeleană, 2022) m-a convins definitiv că soarta unor năpăstuiți ai istoriei noastre recente trebuie să fi stat (de) mult la pândă în intenția scriitoarei sighișorence de-a o strămuta în hotarul fragil dintre realitate și ficțiune. De data asta, Mariana Gorczyca își trimite cititorii într-un sat ca alte 17 din Câmpia Bărăganului, a căror istorie începe în noaptea bănățeană și de neuitare a Rusaliilor Negre.
Ca și în cazul sașilor sighișoreni (în basorelief, Otto Bruckner) din romanul de la Polirom, Mariana Gorczyca scrie despre Rubla tot cu ambele mâini – de jurnalist riguros și de scriitor care știe să umple vidul realităților cu imaginarul epic. Scotocind prin apele tulburi ale istoriei, descoperă (conform precizărilor din Appendix) că satul numit în stridențe sovietice a fost ridicat de 246 de germani, 147 de români bănățeni, 39 de basarabeni și bucovieni refugiați în România, 11 macedoneni, 19 turci și 8 sârbi. Le descoperă și vinile stupide, ulițele de altădată (construite după etnii), locul unde fusese școala, sfatul, dispensarul, postul de miliție, cimitirul. Și un singur supraviețuitor: Constantin Ciolac, a cărui trecere de la ghid la personaj îmi pare, în această călătorie jurnalistico-romanescă, tot atât de firească precum inserțiile documentaristice. Deportarea în toiul nopții, falsificarea voturilor, abuzurile atotputernicilor de atunci, buletinele cu stigmatul D.O.-ului, așteptarea inutilă a americanilor, lecțiile colective de limba rusă, încurajarea delațiunii, stabilizarea și agitatorii, Festivalul Tineretului din ’53 (prilej pentru autoritățile de atunci să fabrice o farsă uriașă despre românii care ar trăi într-o dolce vitta comunistă), îndocrinarea învățământului, reconstituirea seriei sinonimice pentru năpăstuiții din locurile fără umbră (disclocați, strămutați, gorobeți, elemente, coreeni, năpârci, țigani borâți etc.), exilarea postcarcerală (în Rubla!) a lui Corneliu Coposu, obtuzitatea Anei Pauker, nevoile cotidiene (adesea, și de un singur băț de chibrit) etc. etc. sunt câteva dintre pretextele unor micronarațiuni ale cărții.
Construit din acest eșafodaj al adevărurilor, romanul își cere tributul ficțiunii. Autoarea îl trece prin mâna făcătorului de poveste și desface, în fiecare capitol, vieți care încep abrupt, cu o căutare obsesivă: umbra. Și cu țărușul 133 al Mariei Schreiber. Narațiunea crește apoi, printr-o mise en scene a unor familii nevoite să-și ducă vara lui ’51 în bordeie și în speranța inutilă a întoarcerii în Banat. Sau măcar a ploii. Când, în sfârșit, se strecoară din cerul prea fierbinte al Bărăganului, ploaia nu înseamnă doar binecuvântare, așa cum o primesc sârbul Ilia Curici (Asta-i ploaia mea! Ad-o, Doamne!), bunicul Helmut Schreiber (de la primii stropi, pregătește, în toiul nopții, ligheanul, copaia, ceaunul, oala) sau machidonul Hristo Papaguli, care o adulmecă dinaintea fulgerului. Potopul din noaptea Sf. Ilie a fost ca o dezmeticire pentru bănățenii deportați. Nădejdea întoarcerii la rosturile lor firești se spulberase, de vreme ce ploaia s-a prăvălit peste bordeiele lor, scoțându-i afară din adăposturile încropite ca să nu fie îngropați în pământ. Când au început să scoată pat, dulap, masă, haine, pentru că noroiul era până la glezne, au înțeles că Banatul le e departe, că șansa întoarcerii acolo, și mai departe, și s-au apucat să facă chirpici pentru case, luând-o mereu de la capăt, ca un Manole multietnic (ploaia transforma totul într-un noroi care se turtea la pământ noaptea).
Despre munca asta inutilă și istovitoare, despre secetă, noroi, grija copiilor, sărăcie și umilință, despre frică, foame și dorul de casă sau despre credința nealterată în Dumnezeu scrie, în câteva răgazuri, Maria Schreiber. Pentru că toate se uită, dar ce-i scris rămâne.
Această Maria nu este singurul raisonneur al cărții. Alte fragmente de jurnal îi sunt atribuite lui Eric Arthur Blair (numele adevărat al lui Orwell), un englez pe cât de lucid, pe atât de sentimental, care trăiește experiența deportării dintr-o slăbiciune genealogică: îndrăgostit de Banatul strămoșilor, își părăsise părinții cu care are o corespondență absconsă (altă piesă din colajul romanului!). Tot lor le trimite, în împrejurări picarești, un manuscris despre oamenii fără umbră. Prin acest Eric, care își găsește, parcă dintr-o răspundere misionară, forța detașării analitice și pe care autoarea și-l ia aliat naratorial, trec multe întâmplări din Rubla. Bunăoară, moartea stupidă a lui Hasan, pentru care se învinovățește (îl sfătuise să-și înfrângă frica, iar copilul se îneacă încercând să-și salveze un coleg agresiv). Eric e și singurul care pricepe ciudățeniile lui Alfred Baumann (el însuși avusese experiențe stranii, eliadești), reflectează asupra idilei dintre o învățătoare deportată și un activist ezitant, participă la o slujbă purificatoare (chiar de Rusalii!) a unui preot din Brăila, are acces la presa străină (părinții îi trimit biscuiți și ceai verde în ziare englezești).
Se întâmplă multe în cartea asta polifonică. Se suferă, se moare la orice vârstă (sub nămeți, sub ape, de tifos, de inimă rea ori din pricini criminale), se iubește și se caută noima unor destine crucificate. Însă cel mai mult se (dez-)nădăjduiește salvarea unui loc cu oameni fără umbră.
Elena Ruxandra Petre
