La Editura Trei a apărut volumul “Psihologia jocurilor video” de Serge Tisseron, în colaborare cu Isabelle Gravillon, în colecţia “Psihologia pentru toţi”, în traducerea lui Dragoş Jipa.
Jocurile video sunt prezente peste tot, spaţiul pe care-l oferă este din ce în ce mai frumos, istoriile pe care le povestesc sunt din ce în ce mai captivante, iar adepţii lor, singuri sau în reţea, trăiesc emoţii excepţionale. Numeroase întrebări frământă părinţii şi profesorii, dar şi jucătorii trecuţi de adolescenţă: Jocurile video pot fi aliaţi în creşterea copilului, favorizând dezvoltarea diferitelor abilităţi sau sunt nocive şi creează dependenţă? Sunt ca nişte monştri ascunşi în spatele ecranului care vor devora copiii? Există o frontieră de netrecut între şcoală şi jocurile video? Este posibilă vindecarea tulburărilor psihice cu ajutorul lor?
Pentru autor, pasiunea pentru aceste spaţii noi nu este o problemă medicală, ci o problemă educativă. Dar cum să înţelegem puterea jocurilor video, fără să le recunoaştem mai întâi seducţia? Cartea de faţă ne introduce în lumea interioară a jucătorului, a relaţiei dintre el şi lumea virtuală, demontând resorturile interioare ale fascinaţiei exercitate de jocurile video. Scrisă într-un limbaj clar, cartea se adresează tuturor celor interesaţi de psihologia jocurilor video.
Dacă un adolescent angoasat de prezent îşi găseşte confortul în faţa ecranului şi a consolei, asta se întâmplă până la urmă pentru că jocurile îi alimentează stima de sine. În timp ce părinţii îşi fac griji pentru viitorul său, iar el se întreabă ce va face în viaţă, jocurile îl liniştesc: de fiecare dată când depăşeşte o etapă primeşte mesaje de încurajare din partea calculatorului, noi puncte de viaţă şi rezistenţă, noi arme şi chiar felicitări de la ceilalţi jucători dacă joacă în reţea. O ocazie de a se simţi în sfârşit apreciat, nu doar ca un elev mediu sau mediocru care „dacă va continua tot aşa, nu va face nimic în viaţă”.
Totuşi, nu putem să pretindem că violenţa din jocurile video nu lasă vreo urmă asupra jucătorilor. Ea are efecte şi produce consecinţe, asta e sigur, dar care sunt ele? Nu întotdeauna cele pe care ni le imaginăm. Desigur, există un efect comun la toţi cei care urmăresc spectacole violente în mod repetat, un efect numit „desensibilizare”. Asta înseamnă că cel care asistă la scene repetate de violenţă sfârşeşte prin a se obişnui cu faptul că violenţa este ceva normal. Dar asta nu înseamnă că toţi sunt gata să treacă la fapte…
