Contemporary Literature Press, ub auspiciile următoarele foruri: Universitatea din București, The British Council, Institutul Cultural Român, Uniunea Scriitorilor din România, anunță publicarea volumului Lidia Vianu – ”1 2 3. Poeme” – lansarea are loc vineri, 11 februarie 2022, iar volumul, poate fi consultat și descărcat din acest moment la adresa de internet: http://editura.mttlc.ro/vianu-123-poeme.html.
Lansarea este însoțită de următorul text al marelui anglist C. George Săndulescu (1933-2018):
Lidia Vianu se înscrie limpede în tradiţia celor mai străluciţi Anglişti pe care i-a dat România în lungile ei zile de restrişte; prin anii cincizeci, noi „cei de la engleză” eram văzuţi tare prost… Iar cadrele noastre didactice, poate prea numeroase, fuseseră alese pe criterii mai mult decât stranii. Puţinii vizitatori din Anglia şi America ce ajungeau până la noi—duzina de studenţi din fiecare an (din cei cinci!)—se minunau că engleza este încă o limbă „germanică”, un lucru pe care ei aproape că-l uitaseră: căci este socotit mult prea „demodat” în Occidentul anglo-saxon.
Noi, „englezii”, eram de fapt oaia negră a tuturor… priviţi fie cu suspiciune de secretare şi de politruci, fie cu invidie de studenţii de pe la poloneză sau română… Voita germanizare a fost prima noastră mazilire (care foarte probabil mai persistă încă). Ceva mai târziu a venit a doua mazilire: momentul în care am fost ostracizaţi în Clădirea din strada Pitar Moş, chipurile cu scopul de a „occidentaliza” fostul Institut Maksim Gorki… în acel moment în lichidare. Îmi amintesc cu durere, tânăr asistent cum eram pe atunci, câte lungi săptămâni am luptat să obţin rafturi în bibliotecă pentru cărţile în limba engleză, restrângând astfel excesivele colecţii Stalin… în original, de care nu îndrăznea să se atingă absolut nimeni.
Dar în pofida sinistrei adversităţi, instituţia a produs anglişti străluciţi: iar cea care s-a manifestat peste timp în modul cel mai susţinut a fost şi este cu siguranţă Lidia Vianu. Am avut-o ca studentă în timpul Primăverii de la Praga, în zilele lui Dubcek, omul unui socialism avec un visage humain! Şi parcă toţi studenţii zâmbeau ceva mai adesea în acele zile… de fatidic 1968.
Lidia i-a avut ca profesori, dar eu i-am avut ca prieteni apropiaţi, pe cei doi giganţi ai traducerilor româneşti – Leon Leviţchi şi Dan Duţescu. Erau singurii profesori care lucrau în pauzele dintre ore, scriind de zor; iar când urcam împreună spre clase, afirmau cu mândrie „Am mai tradus două versuri!”. „Eu am făcut patru!”, replica Duţescu, fumând o ultimă ţigară. Între ei doi, îşi împărţiseră toată literatura engleză: unul luase Shakespeare, celălalt Chaucer. În întregimea lor. Acesta le-a fost scopul vieţii, realizat pe deplin. Ceilalţi traducători nu s-au putut niciodată compara cu aceşti doi titani sau giganţi ai anglisticii româneşti.
Atât eu, cât şi Lidia, am crescut şi ne-am format deci în această atmosferă de veneraţie a scrierilor, mai ales clasice, ce ne veneau din Insulele Britanice. Lidia a şi tradus Conrad, The Mirror of the Sea; care pe vremea studenţiei mele, cu peste o duzină de ani mai înainte, fusese un scriitor interzis… Eram practic un ostrov de limbă moartă, într-o clădire total rusificată, mai toţi profesorii de la Maksim Gorki având rusa ca limbă maternă.
Eu am trăit din plin suferinţele acestui ostracism de tip ovidian; Lidia–cu mulţi ani mai tânără decât mine – l-a intuit totuşi în mod perfect. Iată cum se învăţa engleza la „Engleză”: Anul I învăţa subtilităţile limbii insulare, aproape deloc germanice, pe texte vechi de zeci şi zeci de ani—mai ales povestirile lui Oscar Wilde… Iar cursurile de literatură se opreau prudent, urmând modele moscovite, la Bernard Shaw şi John Galsworthy… Singurele texte englezeşti, inclusiv ziare şi periodice, existente pe piaţă, publicate fireşte la Moscova, le cumpăram de la Cartea Rusă. Meritul capital al Profesoarei Lidia Vianu este că a ştiut să preia formidabila tradiţie de traducere a Catedrei de engleză de la Bucureşti, şi să o deplaseze—precum James Joyce în Ulysses —spre HERE AND NOW.
În acestă privinţă, Lidia m-a depăşit şi pe mine, întrucât eu prefer să mă opresc la Eliot, Pound, Conrad şi Joyce, simţindu-mă moral obligat să acord oarecare atenţie câtorva romancieri de azi pe care i-am cunoscut multă vreme personal – mai ales Anthony Burgess şi Graham Greene. Cu care aveam deseori discuţii înfocate, fie la Monte Carlo, fie la Antibes. Atâta tot şi nimic mai mult. L-am cunoscut şi pe David Lodge, dar nu am prea găsit mare lucru de discutat cu el…
Un alt punct important este că Lidia Vianu s-a manifestat în public ca poet şi romancier de talent. Dar uităm cu toţii că şi Leviţchi, şi Duţescu, şi chiar Sandulescu au scris literatură originală! Au publicat-o ei oare? Niciodată! Diversele forme de cenzură—East and West—i-au făcut să piardă trenul. Citiţi cu mare atenţie Lidia Vianu, superbele Poeme 1 2 3. Ce poet se poate lăuda, în plus, cu o carieră universitară atât de tumultuos-strălucită? În aceasta—în profesoratul devotat—rezidă de fapt în continuare adevărata ei poezie…
Într-un cuvânt, Lidia Vianu a intuit multe. Iar covârşitorul ei merit este de a fi pus totul în practică, cu succes. Un ultim cuvânt despre critica ei literară: are dreptate pe toată linia în aprecierile ei. Tocmai aşa cum a prezis ea, în faţa textului literar, omul se luptă liber. Limba rămânând factorul primordial între Om şi Text. Iar definiţia lui Ezra Pound despre literatură merită atenţia noastră a tuturor: “Literature is news which stays news!”
