„Pe parcursul vieții, frica de singurătate este un sentiment resimțit cu intermitență de toți oamenii. Aceasta reflectă prima și permanenta nevoie a tuturor, o nevoie de protecție și siguranță. (…) În perioada timpurie a vieții, se prezintă sub forma unei intense anxietăți și a unei frici de separare”, care apare la bebelușul neajutorat. Chiar și când lipsa mamei (sau a persoanei îngrijitoare) din apropierea lui este de foarte scurtă durată, precizează psihanalista Peggy B. Hutson în cel de-al treilea capitol al cărții ”Frica. O umbră întunecată ce ne însoțește de-a lungul vieții”, coordonată de Salman Akhtar și publicată la Editura Trei, în colecția „Psihologia pentru toți”.
Deși frica de singurătate la adult nu este niciodată atât de frecventă și de puternică ca la copilul mic, ea poate apărea în momente de schimbare sau pericol, reale sau imaginare, până la finalul vieții. Gradul de manifestare, severitatea episoadelor și consecințele acestora, care pot merge până la atacuri de panică, anxietate generalizată sau depresie, depind de modurile în care persoana de îngrijire a gestionat primele frici de singurătate ale copilului. Pentru că ele se vor stoca în memorie, „umbra acestora căzând asupra perioadelor ulterioare de frică de singurătate din viață”. Datorită unui parentaj prezent și susținător individul va dezvolta, ca adult, capacitatea de a putea fi singur, de a forma un cuplu și relații strânse de prietenie. El va căpăta libertatea de a se opune, va dezvolta o gândire critică obiectivă și o stimă de sine stabilă, se va simți confortabil alături de ceilalți, în contexte diverse. Atunci când maternajul timpuriu îl va lăsa pe copil nesigur și eșuează în a îndepărta frica de abandon din experiența lui timpurie de viață, se structurează frica de singurătate. Neconștientizată și neprocesată ulterior, ea se va păstra, va capăta diferite forme de expresie și va fi declanșată de diferite evenimente de viață. „Așadar, acel copil rămâne afectat de fricile timpurii de singurătate. Grijile inconștiente și soluțiile găsite la vârsta mică pentru acestea se mențin în viața adultă, avându-și originile în această perioadă preoedipiană.(…) Pe parcursul vieții, preocupările nesoluționate se vor adăuga deseori automat noilor episoade de frică de singurătate.”, spune Peggy Hutson, care a publicat o serie de lucrări despre tulburări ale imaginii și stimei de sine, frica de succes, rușinea, iubirea sau ura.
De-a lungul vieții adulte, aceste frici pot fi provocate și trăite din și în mai multe circumstanțe ca: plecarea la facultate, absolvirea unei formări profesionale, intrarea în câmpul muncii, schimbarea locului de muncă, mutarea într-o țară sau cultură diferită, căsătoria, divorțul, asumarea statutului de părinte, plecare de acasă a copiilor deveniți adulți, promovarea pe o anumită poziție, pierderea unei poziții de responsabilitate, neacceptarea la un loc de muncă, respingerea eforturilor creative, atingerea vârstei mijlocii, îmbătrânirea, pierderea partenerului sau a unui prieten, boala și confruntarea cu sfârșitul vieții. Această frică de singurătate se ivește și în timpul perioadelor nesigure, precum în cazul comportamentului violent al altcuiva, în vreme de război sau dezastre naturale. Până la un punct aceasta poate fi o reacție firească, de mică amplitudine sau durată. Însă, cu cât ea se prelungește, creează disfuncționalități și raportări disproporționate în diferite relații, începând cu sine, și situații, cu atât acesta este un indicator al unei prezențe mai adânci al fricilor din perioada primei copilării.
Un astfel de indicator este stima de sine, formată în interacțiunea cu figura îngrijitoare, în care imaginea de sine este oglindită de aceasta. Dacă ceea ce se reflectă înapoi către copil sunt mesaje că nu este suficient de bun și, prin urmare, demn de iubit, copilul va integra această imagine pe care o va purta cu sine la maturitate. Atunci când toate încercările sale se vor concentra inconștient pe ideea a obține aprecierea celorlalți. „Etichetările sinelui și idealurile transmise (adresări ca <urâtul>, <prostul> <numai notele de 10 sunt acceptabile> etc., dezamăgirea față de sexul nou-născutului, de culoarea pielii acestuia, dorința de perfecțiune) sunt însoțite de o anumită devalorizare și respingere. În absența cuvintelor, acești copii nu doar că se simt respinși de persona respectivă, ci se tem din nou de singurătate, dată fiind continua lor neajutorare la acea vârstă”, afirmă Hutson. Acest lucru va structura sentimentul că ceilalți nu vor vrea să le fie în preajmă și nu-i vor respecta, iar afectul resimțit este rușinea. Acești adulți vor avea nevoie de reasigurări pe tot parcursul vieții, pentru a se simți valoroși și acceptați. Însă niciodată un titlu sau o poziție obținute sau dovezile de apreciere venite constant nu vor fi de ajuns pentru a vindeca această rană primordială. Pentru că motivația ascunsă a fost dorința de protecție și siguranță, iar frica de singurătate a fost și este prezentă. Uneori indivizii sunt atât de traumatizați în această temere, încât există manifestări și simptome frecvente, chiar zilnice, cum ar fi atacuri de panică severe.
Un alt aspect negativ al vulnerabilității stimei de sine este lipsa asertivității, născută din inhibarea timpurie a agresivității, afirmă Hutson. În acest context agresivitatea exprimă felul în care copilul își manifestă personalitatea și se individualizează în raport cu mama și mai târziu cu ceilalți. „Acest lucru depinde în mod deosebit de gestionarea timpurie de către mamă a mișcărilor asertive ale copilului (agresivitatea sa) și, mai târziu, a expresiilor de independență ale acestuia. Dacă mama poate gestiona aceste manifestări firești în dezvoltarea copilului și în același timp se va menține foarte iubitoare, există toate șansele ca respectivului copil să îi fie confortabilă opoziția față de o persoană iubită.” Dar dacă părinții nu tolerează impulsurile independente de autonomie, copilul va percepe că încercările sale în această direcție conduc spre abandon. Prin urmare, în viața adultă, din cauza fricii de a nu pierde prețuirea, validarea și implicit iubirea celorlalți, individul nu va putea să exprime opinii în dezacord cu ceilalți, mai ales dacă au potențial conflictual, nici propriile emoții negative și nici nu a dezvoltat capacitatea de a refuza sau a spune „nu”. „Exemplele de probleme ascunse cu succes includ situațiile în care o persoană care prezintă o inhibare a agresivității este percepută ca o persoană foarte bună, care nu-i refuză niciodată pe ceilalți” încheie autoarea capitolului „Frica de singurătate” din cartea Frica. O umbră întunecată ce ne însoțește de-a lungul vieții, publicată la Editura Trei, în colecția „Psihologia pentru toți”.
