Editura Herald a lansat recent cartea Maniheismul de Isaac de Beausobre, apărută în cadrul colecţiei Logos. Lucrarea de faţă constituie primul studiu sistematic şi critic al maniheismului din epoca modernă, motiv pentru care autorul este considerat astăzi întemeietorul studiilor maniheiste moderne.
Fondat de către profetul Mani în secolul al III‑lea d. Hr., maniheismul a ajuns să‑şi revendice, în perioada sa de maximă expansiune, adepţi de pe un vast teritoriu cuprins între Africa de Nord şi China. Conceput ca o sinteză a tuturor sistemelor religioase cunoscute până atunci, în fapt un sincretism de concepţii dualiste zoroastriene, buddhiste (în special etice) pe care s‑au grefat doctrine creştine şi gnostice, maniheismul a dăinuit şi a avut o mare influenţă timp de patru veacuri. Deşi a dispărut oficial în secolul al VII‑lea, concepţiile maniheene s‑au făcut simţite în China până în sec. al XIV‑lea, în Europa de sud-est până în sec. al XVI-lea (bogomilii), iar în Occident până în sec. al XIII‑lea, când erezia cathară, socotită de sorginte maniheeană a fost eradicată de către Biserica catolică.
Isaac de Beausobre a împins limitele studiului maniheismului dincolo de doctrina creştină. Intuiţia lui este de a cerceta originile acestuia în mediile iudeo-creştine timpurii implantate în creştinătatea orientală. El consideră că maniheismul este încercarea de a adapta revelaţia hristică la filosofia existentă deja în zoroastrism. Din acest punct de vedere, maniheismul nu mai este o simplă erezie doctrinară, o deviaţie în interiorul doctrinei creştine, ci o încercare de sinteză a unor tradiţii religioase existente.
