Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul ”Sub punte” de Sophie Hardcastle, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză de Lucia Popovici.
Când se trezeşte pe un iaht fără să-şi amintească deloc cum a nimerit acolo, tânăra Olivia primeşte ajutorul a doi străini care îi vor schimba pentru totdeauna cursul vieţii. Alături de Mac şi Maggie, Oli învaţă să navigheze pe ocean şi să-şi descopere ochiul artistic şi o capacitate foarte rară de a auzi sunete şi a simţi emoţii în culori. Patru ani mai târziu, cunoscătoare intimă de-acum a vieţii pe mare, Oli se angajează pe iahtul Poseidon, alături de un echipaj de bărbaţi al cărui căpitan, Vlad, o tratează cu neîncredere, din cauza vechilor prejudecăţi şi superstiţii potrivit cărora femeile îţi poartă numai ghinion pe mare. Exploziile de culori şi experienţele iniţiatice de pe Marea Coralilor lasă loc ploii cu maţe de peşte şi beznei de sub punte, unde nimeni nu te ia în seamă când ţipi. Sub punte evocă în culori tari şi cu o sinceritate uneori brutală clipele de revelaţie sau de cotitură, trauma vie sau îngropată şi extazul artistic în plină desfăşurare, într-o continuă, curajoasă explorare din Sydney pe Marea Coralilor şi de la Londra până în Antarctica, prin viziunea sinestezică a unui personaj original.
„Un roman care vorbeşte fără rezerve, dar deloc didactic despre trauma epocii #MeToo.” (Sir Jonathan Bate)
„Noul roman al lui Sophie Hardcastle, Sub punte, are ca temă femeile, corpurile lor şi peisajul înconjurător, însă şi violenţa sexuală, trauma şi supravieţuirea prin revendicarea propriei poveşti. […] E o proză fremătând de culori şi umbre ce conferă noi dimensiuni experienţelor evocate.” (The Sydney Morning Herald)
„Sub punte e un roman uimitor. Un text poetic care se poate citi la fel de uşor atât cu voce tare, cât şi în tăcere. […] Inima cărţii – şi chiar are inimă, mai mult decât atâtea altele – rezidă în explorarea identităţii feminine. E o carte care se adresează oricui a simţit impactul dureros al misoginiei sau consecinţele violenţei.” (Australian Book Review)
„Limbajul cărţii este poetic, şi totuşi accesibil – se citeşte uimitor de uşor. Povestea este sfâşietoare, şi totuşi de un omenesc simplu. Personajele, chiar şi acelea minore, prind viaţă în pagină, şi totuşi servesc unui scop mai înalt al autoarei, unul clar politic. Sophie Hardcastle are talentul de a transforma subtil percepţia cititorilor săi, chiar şi a cititorilor masculini. Un adevărat dar.” (The Canberra Times)
Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.
FRAGMENT
„crin de mare
Părinţii mei sosesc cu un buchet de crini. Arată impecabil: florile, părinţii mei. Arată impecabil şi cred că, dacă nu aduceau flori, cu greu ai fi ghicit că era vreo ocazie pentru vizită.
Mama îi aranjează într-o vază, pe care o aşază pe blatul din bucătărie. E un buchet superb, numai roz şi alb, roz şi alb. Roz şi alb fantomatic.
Ia geaca tatei şi o agaţă în cuierul de lângă uşă.
Tata tremură şi bombăne.
— Dumnezeule, e frig aici. De ce nu e pornită căldura?
Ridic din umeri.
— Credeam că am plătit reparaţiile pentru centrală, spune tata.
— Nu-i chiar atât de frig, zic.
— Încă nu te-ai acomodat, dragă, îi spune mama. Apoi se întoarce spre mine. E cumplit de cald în Singapore acum, îmi explică, de parcă nu aş fi trăit niciodată acolo, de parcă n-aş fi fost silită să mă despart de prietenii mei din Hong Kong, de Charlotte. Ca şi cum aş fi uitat cât de fierbinţi şi de lipicioase îmi erau lacrimile.
Tata se duce drept la centrală şi o reglează la temperatura maximă.
Ieşim să luăm cina în Manly, pentru că ai mei nu gătesc, iar când mă ofer eu, tata întreabă: „De ce?“. Apoi ieşim şi la micul dejun la o cafenea de pe malul mării şi, cum nimeni nu vorbeşte despre înmormântare, ai putea crede fără cine ştie ce probleme că nici nu se ţine vreuna.
Când ajungem acasă, mă duc în camera mea şi mă îmbrac cu hainele pe care le-am purtat cu Will atunci când am strâns lucrurile din camera bunicului. Păşesc în living la costum, în şosetele roşu-aprins şi cizmele brodate cu fir auriu. Mama mă măsoară din cap până-n picioare, apoi spune:
— Mă gândeam că ai putea să porţi asta.
Scoate o pungă lucioasă din valiză, iar din pungă, nişte hârtie de ambalaj roz, din care trage o rochie cu imprimeu floral. Flori albe de crin plutind într-o mare de mătase turcoaz.
— Dar îmi place ce port, spun.
— Cred că ar fi mai drăguţ să porţi rochie, spune ea.
— Mă simt confortabil în ăsta.
— Olivia, spune mama arătându-mi rochia. Am cumpărat-o pentru tine.
— Dar deja m-am îmbrăcat.
Tata iese din camera bunicului într-un costum negru, elegant. Îmi măsoară ţinuta. Se încruntă.
— Pune rochia pe tine, Olivia, spune acoperind cu glasul lui următoarea frază a mamei.
— Dar…, încep.
— Te-ai îmbrăcat total nepotrivit, îmi spune. Şi cu asta, basta.
— Bine, zic învinsă şi iau rochia din mâinile mamei.
Ca de fiecare dată când îmi cumpără mama o rochie, e cu un număr mai mică. Trebuie să-mi sug burta ca să pot încheia fermoarul.
Cât am locuit cu bunicul, l-au vizitat doar câţiva prieteni, iar părinţii mei n-au invitat pe nici unul la înmormântare. La cimitirul din Fairlight, aflat la doar zece minute de apartamentul din Manly unde a trăit bunicul toată viaţa, suntem doar noi, vecinii lui, Will şi Annie, şi doi dintre partenerii de afaceri ai tatei. Mă întreb dacă bunicului îi pasă, dar apoi îmi dau seama că e mort. Cum ar putea să-i pese?
Ne adunăm în jurul unei gropi şi privim cum coboară un sicriu negru, lucios în ea. Îl îngroapă lângă bunica şi, deşi sunt sigură că nu simte nimic şi nu contează cât de aproape sau de departe e locul lui de veci de al ei, nu pot să nu deplâng acel metru şi jumătate de ţărână care îi desparte. Căci, chiar şi când coşciugul se va descompune în jurul lui, aşa cum se va întâmpla inevitabil, iar pământul îi va umple carnea găunoasă, va exista mereu acel metru şi jumătate de ţărână şi viermi, şi gâze, şi pietre care-i va despărţi oasele de ale ei. Şi e un gând incredibil de dureros. Îmi dă senzaţia că eu însămi aş fi plină de pământ pe dinăuntru. Îl simt peste tot. În urechi, în nas, sub limbă. Ţărână între dinţi. Nisip negru sub unghii.
Prima lopată de pământ acoperă o coroană de crini albi, iar mama izbucneşte în plâns. Sincronizare perfectă. Apoi încă o lopată de pământ, iar plânsetele ei se înteţesc, devin mai grele, mai umede cumva. Tata îi cuprinde umerii cu braţul. Bocetul ei e de un roşu incomod. Roşul frunzelor ude de toamnă, mâloase şi mucegăite.
— Haide, gata, spune tata bătând-o uşor pe mama pe umăr. Gata… ajunge.”
