Îmi place cum scrie David Lodge. I-am citit primul volum de memorii, trei romane și o carte de povestiri. Mi se părea mai bun ca romancier decît ca autor de proză scurtă și mai convingător ca memorialist decît ca ficționar. Era totuși ceva, un „nu” imprecis care mi-a dat tîrcoale cînd am citit Născut într-un ceas bun. Așa se numește volumul întîi al memoriilor sale ale cărui borne sînt anul nașterii sale, 1935 și anul 1976. Acum, la al doilea, Norocul scriitorului* nu-ul acela a căpătat contur.
Lodge scrie și aici despre catolicismul său, despre meseria de scriitor și despre cum și-a scris romanele, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre persoane despre care doar a auzit, dar i-au zgîndărit curiozitatea. Și are nostalgia bunelor vremuri de odinioară, adică cele de dinainte de digitalizare, cele în care a fi scriitor însemna incomparabil mai mult decît acum. Și ca importanță și ca venituri. Să nu trageți de aici concluzia că în Norocul scriitorului ni se înfățișează un bătrîn autor acrit și ursuz căruia i-a cășunat pe noile vremuri.
Lodge e politicos, chiar cordial, și cu epocile în care a trăit, nu numai cu persoanele cu care a avut de-a face. În primul volum însă, deși narațiunea e și acolo amănunțită, slăbiciunile memoriei îndepărtate l-au obligă să fie ceva mai expeditiv, spre norocul ritmului povestirii. Aici însă autorul își ajută memoria cu o documentare minuțioasă – avantajele digitalizării! – astfel că amintirile lui mai apropiate (1976-1991) au și nenumărate insule eseistice cu care Lodge despică în puțin zis patru firul narațiunii, dar oferă și prelungi detalii despre întîmplări personale care lui i se par importante, dar mie, nu. Dar cine știe, poate că acele pagini care după mine ar fi putut lipsi m-au nimerit într-o zi proastă. În adolescență, cînd citeam biografii de scriitori mi se păreau importante toate amănuntele din laboratorul scriitoricesc – pe atunci în România nu existau cursuri de creative writing și Școala de literatură, unde au fost trimiși să studieze tinerii Nicolae Labiș și Fănuș Neagu, fusese desființată, încît înclin să cred că pentru un cititor adolescent pe care-l bate gîndul să scrie, memoriile lui Lodge ar putea funcționa și ca un curs de scriere creativă.
Afli în Norocul scriitorului cum l-a inspirat pe Lodge cutare persoană pentru a-și construi protagonistul unui roman, cum s-a descurcat în momentele în care nu mai curgea nimic din robinetul inspirației și cum să nu te rătăcești definitiv, ca în labirint, atunci cînd te documentezi pentru o carte. Ori cum, documentîndu-te pentru o carte pe care o ai în cap, ți se ivește și ideea unei cu totul alteia. Mai afli însă și cum invitat să conferențieze în Franța pe cînd tocmai ce se dăduse drumul la filmele porno în cinematografele din Paris Lodge, conferenția erudit ziua, iar seara se ducea să-și îmbogățească cunoștințele despre sex. Un capitol separat de la începutul acestui volum îl dedică memorialistul catolicismului său de nișă, pe care îl prezintă pînă la dimensiuni infinitezimale cu mîndria subînțeleasă că pînă și în credință el e altfel decît ceilalți.
Finețea analizelor lui Lodge are ceva din sculpturile chinezești dintr-un bob de orez, doar că de la un moment încolo nu-ți mai vine să tot iei lupa pentru a-i admira performanțele analitice. Ceea ce îți ține trează curiozitatea față de Norocul scriitorului cînd autorul intră în amănunte care te-ar face să caști e scriitura lui minunată, pe care Radu Pavel Gheo a echivalat-o remarcabil în românește. Nu știu totuși dacă aș rezista și la al treilea volum, cu amintiri din 1991 pînă în prezent, pe care-l anunță harnicul scriitorul englez.
Cristian TEODORESCU
*David Lodge, Norocul scriitorului. Memorii (1976-1991), traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2021
