Pînă să ajungă scriitor profesionist, Bukowski a făcut multe altele și a băut constant. Scrisul l-a salvat de sfîrșitul pe care și l-a tot imaginat. Într-un spital pentru bețivii săraci. A apucat 74 de ani. A fost toată viața fidel micilor reviste literare care i-au publicat povestirile și poeziile încă de pe vremea cînd nu era decît un tînăr muncitor cu cîrca, bețiv și sărac, dar țanțoș și scria despre el însuși, despre companionii lui de băutură, despre femeile cu care se culca, bețive și ele, despre pisici, despre cum e să scrii, despre cum e să-ți ratezi moartea la milimetru „și despre etc”. Dar mai ales despre băutură. Trecea drept expert în mărcile de bere, în tăriile ieftine și în vinurile proaste.
În adolescență Bukowski făcea rost de bani cîștigînd concursuri bahice, iar mai tîrziu, cînd n-avea bani, își folosea arta oralității pentru a-i convinge pe vînzătorii de la buticuri să-i dea băutură pe datorie, atunci cînd cei cu care pierdea nopțile consumînd, dădeau greș. Proletar perpetuu. Autor a șase romane și a mii de povestiri și de poezii, plus fragmentele care nu duceau nicăieri, încît au rămas în stadiul de fragment.
În interviuri, Bukowski a răspuns cu maximă sinceritate și cu umor despre aceleași lucruri la care se tot întorcea în scris. În scrisori și în povestiri avea același stil neglijent-imprevizibil, mereu atrăgător, care a devenit treptat marca Bukowski. În fotografii, un tip ridat de tînăr, cu nas borcănat, mereu nebărbierit, aproape totdeauna cu o sticlă sau măcar cu un pahar pe jumătate gol în mână, care la bătrînețe are un zîmbet mehenghi, de clovn afumat la sfîrșitul programului.
Cartea de față, Despre băutură*, e o antologie alcătuită de biograful și editorul său Abel Debritto, cel care i-a mai antologat lui Bukowski în volume separate și părerile despre dragoste, pisici, scris, moarte și viață. În scrisori, e prozator, în povestiri oralizează de parcă s-ar adresa cuiva la un pahar, dezordonat, dar fermecător, sărind de la una la alta, și întorcîndu-se la cîte ceva, de care și-a mai adus aminte o chestie, iar într-un frgment de interviu se minunează că după ce și-a luat o pauză de zece ani de la scris, pentru a se consacra băuturii, ceea ce, crede el, e tot o formă de artă, a găsit energie să se apuce din nou, asta fără să renunțe la băut. Explicația acestei întoarceri apare într-o poezie în care Bukowski constată că „să fii beat în fața mașinii de scris e mai tare decît să fii cu / oricare dintre femeile / pe care le-am cunoscut sau văzut / vreodată.”
În poezii Bukowski dă drumul cuvintelor cu un laconism mahmur, inspirat de berea băută în timpul nopții, cu tipa cu haine găurite care i-a făcut scandal, nu mai contează pentru ce. De sub stratul gros de grosolănii cinice sau cît se poate de prozaice, ca un proces-verbal, răzbate mai totdeauna cîte o rază de o sensibilitate pură, care luminează superb întregul.
O înțelepciune de om care a dormit în rigolă se simte în proza lui Bokowski care pare alcătuită din petice multicolore cusute laolaltă imprevizibil, cu un ac și o ață fermecate. Aici poți da peste orice: de la întîmplări de tot soiul, prilejuite de întîlniri cu amicii de pahar sau de sticle de bere, de vin, ori de tării, la dialoguri delirante de beție, pînă la sfaturi date începătorilor și pînă la constatarea tîrzie, repetată, că toți prietenii săi sînt morți, ceea ce, firește, se cuvine subliniat bînd ceva în memoria lor și pentru a sărbători propria sa supraviețuire.
Cristian TEODORESCU
*Charles Bukowski, Despre băutură, Antologie de Abel Debritto, ediție în limba română de Sorin Gherguț, Editura Polirom, 2021
