Îl citesc pe Dan Cristian Iordache de mai bine de zece ani, cred că primul lui volum care mi-a picat în mână a fost Achtung maybe (2009), deși poetul sucevean publicase cu un an înainte Poate există (2008), un debut la o vâstă matură la care alții o cam încheie cu poezia. Au urmat într-un ritm alert Abel și eu (2010), Karawane (2012), Avatarurile domnului Oanea (2013), Semn spre bine (2014), iar apoi, după o pauză de repliere, Diafan (2019) și recenta Scrisori pentru Saraswati (Eikon, 2021).
Cărțile de până acum ale lui D.C. Iordache mi-au părut inegale și cam zorite – volume exploratoare în care am simțit mereu o căutare obstinată a registrului potrivit și a formei celei mai favorabile acestei personalități poetice în esență retractilă și silențioasă, care nu supralicitează și nu își asumă ipostaze împrumutate: nu vocea și-o căuta Iordache, ci prezența, filonul care să-l reprezinte pe deplin, iar asta i-a ieșit până la urmă în Scrisori pentru Saraswati.
Antidiscursiv, dar volubil, biografist și narativ ce își disimulează cât trebuie fondul hipersensibil și melancolic, poetul înlănțuie într-un convoi de poeme (scrise sub forma a cincizeci și șapte de scrisori) exerciții anamnezice, observații autoreflexive și mărturisiri estompate – către Saraswati (numele zeiței indice a înțelepciunii, cea care aduce ordinea în haos și este întruchiparea cunoașterii-în-sine), dar și altor adresanți, precum Einstein, Lennon, Iisus, James Baker, Schrödinger, Marx, dar și subconștientul, soția, Bucureștiul, Iașiul sau teama… O poeticitate calmă și reflexivă, senzorială și bine măsurat livrescă în aceste texte, unele în versuri, altele – poeme în proză bine dimensionate, păstrând echilibrul între interioritate și exterioritate, între mișcările sinelui și inflexiunile acestuia în punctele de întâlnire cu lumea din afară, privită printr-un fel de ecran de protecție: „[…] o bună parte a dimineții o petrec în mașină. văd prin parbriz, prin lentile, prin automatisme, nu prea mă mișc. // din mașină se văd multe animale moarte, nu știu ce-i cu ele pe marginea drumului, între roți, // prea multe animale moarte.” („Dragă Luca”).
Autoironia inteligentă și întorsăturile neașteptate fac ca epistolele-poeme să nu se împotmolească, să nu intervină previzibilul și uzura formulei: „cum să începi o treabă k lumea fără o drujbă, mi-am spus, atunci când m-am hotărât să mă apuc de treabă. […] prima drujbă și prima iubire au fost cele mai puternice, se putea monta lanț vidia și tăia beton, dar deocamdată nu era nimic de tăiat. […] zilele treceau, beam bere, mâncam clătite cu brânză și uneori mă gândeam la drujbă. eu și drujba suntem o combinație mortală, îmi spuneam. am putea deveni antreprenori. numai să spargem gheața.” („Dragă subconștientule”)
Eul se redimensionează în funcție de perspectivă și de interlocutorul imaginar și, fiindcă epistolarul poematic i-o permite, protagonistul își poate oferi libertatea de a juca pe mai multe game, adică să fie deopotrivă sensibilos („să primești sărutul cu fruntea senină cu inima / acordată ca un pian”), expresionist („o lună întreagă am ridicat un zid de piatră era ridicat în sufletul meu demult. a trebuit doar sa-l extrag din piept. zidul e foarte bine zidit lung ca un urlet o să dureze și o să-mi întreacă faima”) sau cinic („totul e închis. stau în mașină și aștept. // aștept să moară toți cei care au de murit”).
O influență discretă dinspre poezia lui Radu Andriescu (refuznic al ostentației și poet versat în toate strategiile subestimării și ale ricoșeului) se simte în aceste poeme noi ale lui Iordache, în special în finalurile anticlimactice ale unor texte: „acum, că am ajuns acasă, mi-am povestit / experiența. mi-au înțepenit picioarele în poziția / asta. nu ridic tonul. nici nu pot.” („Dragă Einstein”); „sau Eminescu vedea / prea departe sau am luat-o în altă direcție. cam atât.” („Dragul meu Iași”); „în octombrie poți să arunci o roată de pe deal, / pe la o margine de pădure, să strigi în șoaptă, / să te gândești la un craniu de cal. e bine. // se pot face multe.” („Dragă iarnă”)
Destule poeme de citat integral, definitorii pentru momentul în care Dan Cristian Iordache se găsește în aventura lui scripturală. Îl voi transcrie pe-acesta, încrezător că îi poate face curioși pe cititorii care ar putea primi această carte în felul în care am primit-o și eu: „când eram copil mi-era frică de șerpi, de caracatița / uriașă, de rechini și albinele ucigașe. / într-o drumeție cu tata am întâlnit un șarpe, dar / înainte ca frica să se instaleze mi-a captat atenția / strălucirea lui. // între timp, am adunat o bibliotecă de spaime. unele / cresc, pe altele le expulzez spre frontiera finală. // într-o bună zi m-au speriat avocații, polițiștii, cutia / poștală, cutia toracică, în altă zi politicienii // sau muncitorii în construcții de odinioară, cu dinții / fărmați și ochii îmbălsămați în alcool. // mi-e teamă de o anumită adâncime, distanță, cuști, / alunecări – nu sunt sigur de mine, / dar, de dimineață, mi-a fost frică de poeți / (de subtilitatea lor șerpească), de strălucirea lor / ca mierea cadavrelor.” („Dragă teamă”).
Claudiu KOMARTIN
