Scriam în episodul trecut despre cercul vicios în care se zbate piaţa românească de carte: tiraje mici (“confidenţiale” pentru poezie), lipsa promovării cu program, difuzarea defectuoasă. În asemenea condiţii, nu e de mirare că amintita piaţă nu “suportă” bestseller-ul (în accepţiunea de carte bine vândută a termenului, dacă nu chiar de cartea cea mai bine vândută…).
Marea perdantă a confruntării cu legile pieţei a fost, în cele două decenii de libertate editorială la noi, literatura română contemporană, aceea vie, scrisă, cum se spune, sub ochii potenţialilor cititori. Acum câţiva ani, la Festivalul Internaţional “Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, Amos Oz, aflat de mai bine de 10 ani pe lista scurtă a nobelisabililor, atrăgea atenţia că pentru a fi mare, pentru a conta în competiţia domeniului, un scriitor trebuie, mai întâi, “să cucerească scara de bloc, strada, localitatea, ţara în care trăieşte şi scrie.” Un adevăr ocolit, ocultat de editorii români.
Era de aşteptat ca, după 1989, editurile de la noi să-şi facă purtători de brand din scriitorii autohtoni de valoare şi, de asemenea, să-şi adjudece debutanţii cu potenţial. Adică, editura X să facă din scriitorii Y şi W “scriitorii ei”. Nu s-a întâmplat aşa decât într-o foarte mică, nesemnificativă măsură. Şi, dacă s-a întâmplat, scriitorii respectivi au fost mai degrabă abandonaţi în triaj, în stand-by, în loc să fie aruncaţi în lupta de cucerire a pieţei de carte. Prin tiraje corespunzătoare şi prin promovare profesionist susţinută.
În ceea ce priveşte ultimul “capitol” amintit, acesta nu se regăseşte în contractele pe care scriitorul român le semnează cu editorul (dacă acestea există!). Cât despre funcţia de PR editorial, ea e “ocupată” de persoane fără nici un fel de pregătire specializată (cine să-i specializeze pe aspiranţi e o altă întrebare spinoasă), emiţătoare de comunicate anoste când e vorba de apariţia vreunui titlu nou sau când se prefigurează vreo lansare de carte. Şi atât.
Degeaba publică scriitorii Z şi W la editura X şi se consideră “scriitorii ei” (ba chiar şi editura îi acreditează astfel), dacă vizibilitatea lor pe piaţă înseamnă tiraj de buzunar (şi, în consecinţă nedifuzat, chiar dacă ar exista reţele profesioniste, ceea ce, iarăşi, nu e cazul) şi trei lansări de carte (în caz fericit), una de librărie şi două la târgurile de primăvară şi toamnă din Bucureşti.
Orice editură care doreşte să se menţină pe piaţa cărţii face autorilor ei în viaţă un program de promovare “la sânge.” Cum arată el în ţările din vecinătate (am promis să nu compar viaţa editorială de la noi cu “mamuţii” din ţări cu mare tradiţie în domeniu), în episodul următor.
Ca editor tanar (nu ca varsta) si „scriitor al propriei edituri” – jur ca n-as fi vrut sa fie asa dar… a fost vorba de ambitie -, pot spune ca marile edituri au o astfel de politica (am patit-o pe propria piele): „Da, cartea e buna, dar sfatul nostru e acesta: publicati cartea pe bani proprii si apoi reveniti la noi cu un roman”.
De aici ce sa intelegi? Decat ce e de inteles: tu, ca debutant necunoscut, te zbati sa-ti promovezi cartea publicata pe banii tai la o editura mica iar de are succes ea, editura mare, te ia apoi in brate ca mare scriitor.
Am citit de curand o carte intr-un tiraj de buzunar – Nunti inecate, de Dumitru Manolache. O carte care n-a ajuns in librarii dar care ar merita sa fie pe raftul de onoare al librariilor. A qui la faute?
E mult de spus. Din pacate, se face putin.