Daniel D. Marin a publicat cinci volume de poezie (”Oră de vârf”, 2003, nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2004; ”Așa cum a fost”, 2008; ”L-am luat deoparte și i-am spus”, 2009, Premiul Marin Mincu, 2010; ”Poeme cu ochelari”, 2014, Premiul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2015; ”Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, 2021) și un mic jurnal sardo-american (”Din România sunt doar eu”, 2018). O versiune restrânsă a ”Trupurilor” (30 de poeme în italiană și engleză) s-a aflat printre finalistele ediției din 2021 a premiului Bologna in Lettere, secțiunea Cărți inedite. Este realizatorul unei antologii retrospective a generației 2000 (”Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc”, 2010). Pentru ediția din 2015 a Festivalului Internațional de Poezie din București a tradus poeme de Annelisa Alleva. Între 2013-2016 a făcut selecția textelor autorilor români pentru expoziția Poesia a Strappo Alghero. Din 2011, este redactor asociat la revista Zona literară, unde a inițiat o rubrică de poezie italiană contemporană, traducând, pentru prima dată în limba română, texte de câțiva dintre cei mai reprezentativi poeți italieni de astăzi. Poet, călător și fotograf amator, momentan locuiește în Sardegna, unde, între 2016 – 2019, a fost reprezentant al Europei de Est în Consulta comunale dell’immigrazione a orașului Sassari. Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Daniel D. Marin.
– La o distanță de șapte ani de la „Poeme cu ochelari”, reveniți în spațiul poetic cu volumul „trupurile care nu ne vin niciodată bine” (Editura Limes, 2021). Care e povestea acestei cărți?
– E o carte la care nu știam dacă voi mai reveni vreodată pentru versul (sau corpul) final, cea mai mare parte din ea fiind scrisă prin 2012-2013, când am și plecat din țară, după câteva lucruri pe care tocmai le aflasem despre chiar corpul meu de atunci. Cred că am și uitat de ea mai mulți ani, sau am vrut să uit. Între timp, am mai publicat, într-adevăr, cu ocazia trecerii mele (de câteva luni) pe la Timișoara, poemele cu ochelari, deci o parte din problematica soft a distanțării și apropierii, cu schimbarea de perspectivă dată de, în sens larg, ochelarii pe care-i purtăm, era deja și mărturisită, și, bănuiesc, pe jumătate iertată. Credeam, așadar, că am lăsat aceste Trupuri la București, fiind astfel capabil să nu mă mai uit înapoi. Dar, cu un editor atât de atent ca domnul Petean, un prieten al cărților, în cele din urmă se pare că n-am fost.
– Două dintre poeziile recentei apariții sunt dedicate scriitorilor Mihai Ursachi și Gellu Naum. Care este rolul celor doi în propria devenire literară?
– Cei doi au, alături de alți câțiva, un loc în acel spațiu, strict interior, pe care în exterior îl numim poezie, literatură, scriitură, întâlnire, empatie, în cazuri cu totul aparte chiar ”devenire”. Dar pentru mine e vorba doar de un loc pe care îl mai vizitez uneori. Nu pot să spun că am luat, vreodată, ceva de acolo. Când m-am mai trezit – din senin și în alte locuri – cu o stare care vrea mai mult de la poezie, sigur că nu mi-am luat pe loc rămas bun de la ea, însă nici nu mi-am proiectat vreo minimă siguranță că va și ieși ceva de acolo. Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie, nu este ceva pe care eu unul să mă fi bazat. De aceea, n-am nicio idee nu doar despre rolul celor doi într-o chestiune atât de specifică, însă nici măcar despre devenirea literară în sine. Despre devenire, în câteva linii mari – la o introspecție mai atentă, aș avea. Despre literară – nu, e ceva prea specific. Dincolo de asta, fiind un volum întins pe vreo trei decenii (primele versuri datând de prin 2009-2010, iar ultimele din 2021; ultimele foarte puține, e drept), aveam de închis riscuri de structură, dar și de mesaj. Ce aveau de comunicat aceste (insistente) corpuri altora decât mie?! Și sub ce formă, logică internă sau structură o puteau face?! Sigur că, în acest sens, dialogul de la distanță cu acei doi poeți, pe care nu prea avusesem șansa să-i și întâlnesc, n-a rămas indiferent pentru mine, chiar dacă mi-am scris cu totul altfel cartea decât poate că ar fi făcut-o ei. Faptul în sine de a fi și Mihai Ursachi și Gellu Naum pe acele două pagini, lângă mine, a contat. Pentru că m-am putut astfel conecta mai bine cu o miză, poate și cu o structură.
– „trupurile care nu ne vin niciodată bine” este structurată în șase secțiuni distincte și unitare: „Din dilemele domnului R”., „Vocea”, „Sacul”, „Spațiu intim”, „Toată seara” și „Grifonul”. Cât cântăresc inspirația, experiența și munca în organizarea unui volum de poezii?
– A cântărit mai mult ceea ce a venit înspre mine, uneori peste mine. O acutizare a anumitor stadii ale corpului/corpurilor, o, aproape, sufocare a altora din imediata mea vecinătate sau, în orice caz, în proximitatea mea umană, indiferența sau excesul de atenție chiar în timp ce oamenii ignorați sau aplaudați se stingeau. Cu Chibrit, de la Cagliari, dincolo de o poezie, am o foto. Am cunoscut o faună umană de trupuri care, la fel ca al meu, încercau totuși să vină bine, să se potrivească, sub privirile personalităților care s-au nimerit pe acolo. Unele încă își caută trupul, altele fug de el. Altele, desprinse de trup, se adăpostesc în trupurile altora la fel de mirate.
– Cartea pe care o semnați este o ediție bilingvă, textele fiind traduse în engleză de Liana Andreasen. Care e sentimentul întâlnirii cu propria poezie în haina unei limbi internaționale?
– De fapt, textele există și în italiană, însă le-am tradus eu, nu prea îmi dau seama cum sună (nu întâmplător, cel mai des – chiar mereu, până acum doi-trei ani – poeziile mele au fost citite în public de alte persoane, nu de mine – ca să nu rămân în povestea mea, să o văd din exterior). Ramona Mihăilă, pe Facebook, nu era de acord cu versiunea în engleză a titlului, întrucât ei îi sună rece. I-am răspuns că, în lectura mea, mai mult decât rece, sună clar, sugerând sec, așadar fără dubii, acea ruptură / contradicție între ce ne-am aștepta de la corp și ceea ce, până la urmă, ajungem să parcurgem cu el. Acel ”fit” din titlu și alte ”tehnicalități” americane reușesc o demarcație pe care, altfel, eu, în cuvintele mele românești, nu prea o puteam exprima fără ca, totodată, să o îmblânzesc. Mircea Petean vorbea de o ”falsă narațiune în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului”. Dar sunt și locuri unde aș fi putut opta pentru chiar acel ”rece”, pentru că, în afară de cele câteva, destul de aeriene, ale neadaptatului și distratului domn R. (care e și o replică la domnișoara o., dintr-o altă carte publicată de mine, nu doar la simpaticul personaj din poemul lui Mihai Ursachi), sunt, în volum, și mici ”povești” tragice care, iată, în engleză declanșează mai ușor un semnal de alarmă, prin chiar demascarea rece a celor care le-au privit cu răceală. Dacă traducerea Lianei (care mi-a și devenit rudă, ”verișoară mai mică”, pe parcursul discuțiilor noastre) reușește – cum mi s-a semnalat – această complementaritate este bine.
– În poezia „trupul care nu îmi vine bine” scrieți: „și linistea aceea/ de început de lume/ când nimeni nu cunoaște încă/ nimic despre disperare”. Este acel început de lume, dinaintea vieții și morții, o dimensiune la care putem tânji prin poezie?
– Începutul de lume este abia începutul creației, ceea ce ar avantaja poezia, într-adevăr. Și un soi de inocență și gingășie, care însă nu exclude mișcările tectonice și exploziile vulcanice. Cu alte cuvinte, lângă acel ”a tânji la” ar putea merge la fel de bine un ”a fugi de”. Întrucât nu e vorba de un spațiu primordial cu un fel de grădină inofensivă și un mic Adam și o prea-frumoasă și prietenoasă Eva, ci de o pre-condiție. Care nu exclude o dimensiune a retragerii, însă nici nu poți să închizi ochii, azi, prea mult timp. ”Ce nu te omoară te face mai puternic”, spunea Nietzsche, însă, uneori, ceea ce te face mai puternic exagerează. Cred că poezia mea din acest volum a apărut după o serie de asemenea exagerări, deși nu cu mult înainte și nu cu mult mai târziu au existat și există câteva mici insule unde chiar și începutul e posibil.
– În măsura în care puteți transmite din culisele personale, cum arată, astăzi, viața și planurile mai mult sau mai puțin literare ale scriitorului Daniel D. Marin?
– Aminteam de acele mici insule, dintre care una este inclusiv geografic cât se poate de reală. Fără planuri, așadar. Mă mai bucur vreo 9 săptămâni de insularitatea care mi-a fost casă în ultimii 9 ani. Pe final de sezon, sunt, încă, un fel de Robinson Crusoe sard. În Barbagia, într-o dimineață am ajuns la o ”piccola casa dei pastori”, pe care am fotografiat-o. Proprietara, o femeie liberă niciodată căsătorită, după ce m-a zărit mi-a făcut o cafea și turul casei, ca să o văd și din interior. Apoi câțiva tineri mi-au prezentat-o pe Paola, „miss Italia”, dar eu am răspuns imediat că fetele din inima insulei sunt foarte frumoase, dar n-au șanse la miss Italia din cauza înălțimii. După care mi-au spus ceva ce se spune la înmormântare, pretinzând că se spune la un mare chef, am trecut cu ușurință și acest test. Cineva, la terasă, a avut grijă să primesc, după celebrul mirto sard (care la Orgosolo e doar roșu), atât Liquore allo Zafferano, cât și Finochetto di Orgosolo (de altfel și brânza – mai multe feluri – a fost tot din părțile locului), iar la final am găsit nota de plată achitată. Am păstrat, din două motive, adresa de email pe care mi-a lăsat-o Agnese, care m-a condus, alături de Marco, la hostel, ca să văd cu proprii ochi cum se conduce în viteză o mică mașină pe străduțele extrem de accidentate ale satului. Dar am zărit multe mașini de fermieri, ca în Texas.
