O nouă carte a poetei Victoria Milescu, Jenseits der Einsamkeit, a apărut la Editura Dionysos, Boppard am Rhein, Germania, 2021. Traducerea în limba germană aparține cunoscutului poet și traducător Christian W. Schenk, cel care scrie și un „Cuvânt înainte”, reprodus aici și în limba română.
CUVÂNT ÎNAINTE
Găsim în poeziile Victoriei Milescu în mare parte aceeași acțiune: căutarea iubirii în plenitudinea ei, durerea pe care o aduce cu ea, fragilitatea sau absența ei. Nu, ea nu va dispera atât timp cât amintirile momentelor trecătoare de iluminare se rotesc în sufletul și memoria ei, atâta timp cât are chiar slaba speranță că magia cuvintelor poate schimba lumea, dorește să le schimbe.
Aceasta este o carte de îndrăzneală poetică deosebită, scrisă febril, cu respect pentru meșteșugul unui poet, asemănătoare profeției, chiar dacă de multe ori nu pare vizibilă și, mai presus de toate, cu dor de senin și libertate. Dar cât de liberă poate fi poezia? Și atunci când scrii poezie, mai poți fi liber?
De la primul până la ultimul vers al acestei cărți, cititorul este surprins de schimbările în conținutul unei mari teme caudine, de relația permanentă cu cealaltă schimbare, de unde și dilema mereu ireductibilă: împreună sau singur, pierdere sau câștig? Pe acest subiect, poeta nu ezită să se afunde într-o metafizică deplină.
Victoria Milescu încearcă să scape de agresivitatea faptului existențial în sine fiindcă ea se poate retrage cât mai mult din ficțional. Dar adevărul vieții urmează prin respirația ei rece și prinde din urmă visele tămăduitoare pe care câteodată le spulberă. Rezultatul este un amestec de reverie, căutarea iluminării și a viselor violente, tulburări senzoriale, amenințări difuze și confuze.
În ciuda existenței lor aparent monotematice, poeziile sunt structurate diferit și deschid mereu alte aspecte ale lumii noastre. Poeziile au atins toate semnele, indicațiile conștientizării de către o scriitoare sfidătoare poziției sale în lume. Aceasta nu este o stare de rezistență universală, o negare categorică a condiției umane în general. Victoria Milescu transformă poezia într-un act în care adevărurile deviante din viață sunt uneori negate și alteori acceptate.
Un dialog și chiar o legătură cu divinitatea este un lucru firesc, deoarece este vorba despre poem, viață, moarte și, în general, poetul, ca slujitor mândru și umil al Domnului Suprem, creează „grădina probată a lui Dumnezeu”, cea înainte ca moartea să fie cultivată de la căderea omului din Paradis în păcat până în zilele noastre. Aproape deloc feministă, deși nu ar putea fi numită chiar anti-feministă. Cu prudență, tenacitate, cu un eroism poetic liniștit, cu atât mai lăudabil cu cât a fost scris într-o epocă în care golul răsuna mai tare, poeta a construit o operă în mai mult de un sfert de secol pe care se poate merge cu indiferență, dar numai cu prețul unei nedreptăți dureroase pentru poezie.
Poeta nu se vede blestemată spre a suferi blestemul creației. Dimpotrivă, este o bucurie a harului dincolo de avatar, acea a agoniei scrisului.
Flăcările invizibile ale poeziei sunt consumate de spațiul neobosit al observării în linie dreaptă și al meditației subiacente. Mesajul este clar, dar întotdeauna cu acel Eleusinian Mysteries, cu acea aură din care constă, ceea ce nu este clar expusă, ci doar sugerată. Principiul care predomină mesajul poeziilor Victoriei Milescu este acela al dorinței de a schimba cursul nefiresc al lumii, revenind la esența bucuriei, a iubirii, a poftei tonice pentru viață.
Poeta transformă o imagine comună a vieții într-un mit: un mit istoric, basm sentimental și aventură reconfortantă. Printre poeții de astăzi ea are privilegiul de a trezi rațiunea și avantajul unui talent neatins, șlefuit ca un diamant, cu o ortografie expresivă și o claritate uimitoare.
Autoarea unei opere admirabile de o valoare incontestabilă și-a asigurat cu siguranță un loc de cinste în constelația poeziei românești actuale.
Christian W. Schenk
VORWORT
Wir finden in Victoria Milescus Gedichte die meist die gleiche Handlung: die Suche nach Liebe und ihre Fülle, den Schmerz, den ihre Zerbrechlichkeit oder Abwesenheit mit sich bringt. Nein, sie wird nicht verzweifeln, solange sich die Erinnerung an flüchtige Momente der Erleuchtung in ihrer Seele und Erinnerung dreht, solange sie die abwegige Hoffnung in sich trägt, dass die Magie ihrer Worte die Welt verändern kann, verändern möchte.
Dies ist ein Buch von beschleichender Kühnheit, fieberhaft geschrieben, mit Achtung vor der Handwerkskunst eines Dichters, Weissagen artig, wenn auch unauffällig, und vor allem mit Sehnsucht nach abgeklärtem und nach Freiheit. Aber wie frei kann Dichtkunst sein? Und wenn man Gedichte schreibt, kann man trotzdem frei sein?
Vom ersten bis zum letzten Vers dieses Buches wird man überrascht von den inhaltlichen Umgestaltungen eines großen kaudinischen Themas, die permanente Beziehung zum anderen, daher das immer nicht reduzierbare Dilemma: gemeinsam oder einsam, Verlust oder Gewinn? Zu diesem Thema Zögert die Dichterin nicht in voller Metaphysik einzutauchen.
Victoria Milescu versucht, der Angriffslust des Faktischen zu entgehen, indem sie soweit wie möglich im Fiktiven sich zurückziehen kann. Aber die Lebenswahrheit folgt ihr und ihr kalter Atem holt die heilenden Träume ein und zerschmettert sie. Das Ergebnis ist eine Mischung aus Tagträumen, Streben nach Aufklärung und gewalttätigem Träumen, Sinnesstörung, diffuser und verwirrender Bedrohung.
Trotz ihres scheinbar monothematischen Bestands sind die Gedichte unterschiedlich strukturiert und eröffnen unterschiedliche Aspekte unserer Welt. Die Gedichte treffen alle Zeichen, die Hinweisen auf ein Positionsbewusstsein einer aufsässigen Schriftstellerin. Dies ist kein Zustand universeller Widerstand, eine kategorische Verneinung des menschlichen Zustands im Allgemeinen. Victoria Milescu verwandelt die Poesie in einer Handlung, in der abweichende Lebenswahrheiten mal geleugnet, mal angenommen werden.
Ein Zwiegespräch und sogar eine Verbindung mit der Göttlichkeit ist selbstverständlich, weil es um das Gedicht, das Leben, den Tod geht, und im Allgemeinen gestaltet die Dichterin, als stolze und demütige Dienerin Gottes, den „erprobten Garten Gottes„, der vor dem Tod gepflegt wurde, angefangen von dem Fall des Elysium- Menschen in die Sünde, bis zu dem heutigen Tag.
Fast überhaupt nicht feministisch, obwohl man sie nicht als antifeministisch bezeichnen könnte. Mit Behutsamkeit, Hartnäckigkeit, mit einem stillen Heldentum, umso lobenswerter, als es in einem Zeitalter schlechthin als die Gedichte geschrieben wurden, in der die Leere lauter klingend, baut die Dichterin in einem mehr als ein Vierteljahrhundert ein Werk, über das man gleichgültig gehen kann, jedoch nur um den Preis einer schmerzhaften Ungerechtigkeit der Dichtkunst gegenüber.
Die Dichterin sieht sich nicht als verwünscht, die den Fluch der Schöpfung erleiden muss. Im Gegenteil, es ist eine Gnadenfreude jenseits von Avataren, an die Qualen des Schreibens.
Die unsichtbaren Flammen der Dichtung werden von dem unermüdlichen Raum der gradlinigen Beobachtung und der zugrunde liegenden Meditation verzehrt. Die Botschaft ist deutlich, jedoch immer eleusinisch, mit dieser Aura, aus dem es besteht, was nicht deutlich gesagt, sondern nur vorgeschlagen wird. Der Grundsatz, der in der Botschaft von Victoria Milescus Gedichte herrsch, ist das des Wunsches, den unnatürlichen Lauf der Welt zu ändern, zum Wesen der Freude, der Liebe, zur tonischen Lebenslust zurückzukehrend.
Die Dichterin verwandelt ein gemeinsames Lebensbild in einem Mythos: einen Mythos, in der Geschichte, sentimentales Märchen und wanderndes Abenteuer. Unter den heutigen Dichtern, hat sie das Vorrecht, die Vernunft zu erwecken, und den Vorteil eines unberührten Talents, dass wie ein Diamant von allen Seiten geschliffen ist, mit einer ausdrucksstarken Schreibweise und mit lauter Klarheit zu überraschen.
Die Autorin eines bewundernswerten Werkes von unanfechtbarem Wert, hat sich mit Sicherheit einen Ehrenplatz im Sternbild der rumänischen Dichtung gesichert.
Christian W. Schenk
