Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca anunță publicarea antologiei de versuri ”Portret al artistului între două vârste” semnată de scriitorul sloven Aleš Mustar, o traducere din limba slovenă de Paula Braga Šimenc, însoțită de o prefață de Rodica Grigore. Apariția acestei cărți a fost sprijinită de TRADUKI, rețeaua europeană pentru literatură, din care fac parte Albania, Austria, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Elveția, Germania, Kosovo, Liechtenstein, Macedonia de Nord, Muntenegru, România, Serbia și Slovenia. Rețeaua Traduki a fost inițiată de Ministerul Federal pentru Afaceri Europene și Internaționale al Austriei, de Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania, de Consiliul Artelor „Pro Helvetia” din Elveția, de KulturKontact din Austria, de Institutul Goethe și de Fundația S. Fischer. ”Poezia lui Aleš Mustar e marcată de o accentuată conştiinţă de sine, autorul fiind, cu siguranţă – iar acest amănunt îl individualizează din nou în contextul poeziei de azi – cel mai lucid critic al propriei creaţii. Interesant este, apoi, că în cărțile sale dimensiunile conceptuale sunt în general mai accentuate şi mult mai importante decât aspectele vizuale sau decât cele sonore şi de tonalitate. Permanenta meditaţie domină imaginea, căci poetul caută întotdeauna cele mai neaşteptate şi provocatoare combinaţii de cuvinte – sau de sensuri. De aceea, versul său nici nu este muzical, în accepţiunea strictă a tradiției europene, ori armonic (expresie a vreunei monotonii care ar afecta domeniul auditiv). Repertoriul poetului va ajunge să includă totul, de la textul minimalist la poemele relativ lungi, şi să abordeze deopotrivă registrul marcat de teatralitate ori de o tendinţă spre structura pseudo-narativă. Poezia lui Aleš Mustar e marcată de o accentuată conştiinţă de sine, autorul fiind, cu siguranţă – iar acest amănunt îl individualizează din nou în contextul poeziei de azi – cel mai lucid critic al propriei creaţii. Interesant este, apoi, că în cărțile sale dimensiunile conceptuale sunt în general mai accentuate şi mult mai importante decât aspectele vizuale sau decât cele sonore şi de tonalitate. Permanenta meditaţie domină imaginea, căci poetul caută întotdeauna cele mai neaşteptate şi provocatoare combinaţii de cuvinte – sau de sensuri. De aceea, versul său nici nu este muzical, în accepţiunea strictă a tradiției europene, ori armonic (expresie a vreunei monotonii care ar afecta domeniul auditiv). Repertoriul poetului va ajunge să includă totul, de la textul minimalist la poemele relativ lungi, şi să abordeze deopotrivă registrul marcat de teatralitate ori de o tendinţă spre structura pseudo-narativă.”, a scris Rodica Grigore în prefața ”Aleš Mustar. Poezie și ironie”.
Prefață
Aleš Mustar. Poezie și ironie
Destul de puțin cunoscută până acum în România, poezia lui Aleš Mustar reprezintă o veritabilă revelaţie. Nu numai deoarece prin intermediul versurilor acestui scriitor cititorul descoperă deodată o altă faţetă a literaturii slovene, ci şi pentru că Mustar demonstrează, încă de la primele volume publicate, că este pe deplin capabil să se detaşeze de toate influenţele pe care le-a suferit, pe care şi le asumă, dar de care se şi desprinde pentru a-şi afirma originalitatea. Iar dacă unele dintre aparițiile editoriale ale ultimilor ani demonstrează fascinația scriitorilor sloveni pentru strategiile livresc-postmoderne, dacă ar fi să amintim aici doar exemplul lui Evald Flisar și al romanului său, Observatorul (2009), apărut în limba română în 2017 (tot în excelenta traducere a Paulei Braga Šimenc, cea care semnează și tălmăcirile poemelor din cartea de față), Mustar se individualizează prin preferința pentru elaborate strategii ale ironiei, ce implică permanentul recurs la parodie și pastișă.
Privită în acest context, poezia lui Aleš Mustar reprezintă încă o fereastră deschisă spre un spațiu cultural ce merită cu adevărat explorat. Născut în anul 1968, la Ljubljana, afirmat atât ca poet, cât și ca eseist și traducător, foarte bun cunoscător al literaturii române, având un doctorat obținut la Universitatea din București, scriitorul uimește și cucerește cu fiecare volum publicat. Evoluţia creaţiei sale întruchipează un proces complex de decantare a sensurilor şi de lărgire a orizonturilor – chiar dacă temele rămân, în linii mari, aceleaşi, așa cum le regăsim în volume precum Interpretări (ne)autorizate (2005) sau Vârsta mijlocie (2017), din care sunt selectate poemele traduse în cartea de față. Trecerea timpului, iubirea, arta și semnificațiile sale ori locul și rolul artistului în lumea contemporană sunt preocupările constante ale lui Mustar. Dar abilitatea poetului de a le exprima creşte progresiv, poezia devine, în ciuda aparentei sale accesibilităţi, un mesaj profund, metaforele sunt tot mai elaborate, iar perspectiva lirică tinde să evalueze chiar limitele eului şi raporturile complicate ale acestuia cu lumea exterioară. De asemenea, chiar dacă vocea lirică de la începuturi pare a fi ceva mai timidă, deşi e de pe acum ironică (iar ironia va caracteriza întreaga poezie a lui Mustar!), deplina maturitate dezvăluie și un nivel profund, cu accente meditative (evidente sau subtextuale), dovadă a încercării mereu reluate a poetului de a găsi acel cuvânt care să poată exprima tot adevărul.
Aleš Mustar ştie cum să se folosească de aproape orice pentru a crea mare poezie. O însemnată parte a creației sale se inspiră din mici întâmplări cotidiene şi, chiar dacă includerea în text a unor elemente aparent banale poate părea simplă anecdotă situată sub semnul colocvialismului, sensurile sunt, de fiecare dată, nuanțat prezentate, dezvăluind o artă pusă în acord cu o modalitate ludică de structurare a mesajului, astfel încât, cel puţin la prima vedere (ori interpretare!), totul să pară perfect inteligibil: „După o serată literară reuşită,/ de treisprezece ori formez greşit codul PIN/ şi în cele din urmă blochez telefonul./ O voce fermecătoare de femeie mă avertizează/ că nu sunt disponibil.” Numai că, în fiecare poem, concretul conduce la abstract, zâmbetul iniţial devine meditaţie asupra problemelor esenţiale ale existenţei sau ale poeziei, iar fiecare situaţie particulară ne îndreaptă spre sensurile universale: „Şi noi, draga mea,/ cui vom lăsa roadele operei noastre?/ Să rămânem sterili în numele artei?/ Vino, să te sărut,/ Pentru ca viaţa noatră să rămână in medias res poezia.” Lirica sa devine, în acest fel, una a descoperirii, fie că e vorba despre implicaţiile trecutului (național sau personal) întrevăzut printre elementele moderne ale universului înconjurător, fie despre lucrurile esențiale ce se ascund uneori sub masca vitezei ce domină lumea de azi.
Dar arta lui Mustar constă şi în aceea că poetul nu-şi prezintă revelaţiile cu înălţimea tonului ce caracteriza în mare măsură discursul liric al secolului XX. Poetul nu încearcă niciodată să convingă cititorul că el este cel care a descoperit adevărurile existenţei şi nici (cu atât mai puţin!) să le prezinte pe acestea ca fiind absolute. Slovenul ştie să-şi tempereze atitudinea şi să plaseze multe dintre textele sale sub semnul unui relativism excelent dozat şi al unui scepticism de substanţă, care nu se risipeşte, însă, niciodată în cinism sau nihilism: „Prea e mare doza de inspiraţie, îmi spun,/ fă mai curând o faptă bună,/ întorc capul şi mă adresez bătrânului,/ simt o mulţumire fără margini,/ sunt Caritas în persoană,/ deschid cartea de înţelepciune bipedă,/ ascult, ascult.”
Universul liric al lui Aleš Mustar este populat cu speculaţii metafizice ascunse cu mare grijă sub aparenţa celor mai obişnuite elemente, semn definitoriu al convingerii autorului că adevăratele revelaţii se găsesc doar în actele fundamentale ale experienţei sau chiar ale vieţii omeneşti de fiecare zi. În întreaga sa creație va domina, deci, o veritabilă dialectică a scrutării de sine, exprimată de fiecare dată prin intermediul poemului doar aparent epic şi prin asumarea unor roluri (sociale) de către poetul care îşi părăseşte tot mai frecvent turnul de fildeş pentru a învăţa cum să trăiască cu adevărat. Eul poetic se dezvăluie, de aceea, a fi uneori înspăimântat de cuceririle tehnicii, văzută drept caracteristică esențială a unui univers exterior ostil. Poetul încearcă să înţeleagă enigma tuturor dilemelor nerezolvate şi a tuturor întrebărilor lăsate încă deschise şi să dea, în acest fel, sens existenţei, să îmbogăţească relaţiile interumane sau pe cele de familie, punând mereu totul în termeni generali, în fiecare manifestare a individului putând fi citită, deci, una a întregii umanităţi. Confesiunea, când ameninţă să devină prea personală, este blocată prin ironie sau autoparodie, însă crizele contemporaneităţii nu apar, chiar tratate în acest fel, mai puţin convingătoare decât acelea exprimate de lirica unui Umberto Saba, de pildă: „Plimbându-mă pe dealul Golovec, când văd o veveriţă pe o creangă,/ mă gândesc imediat la unul dintre parcurile marilor oraşe./ O privesc atât de atent,/ că nu mă uit pe unde calc,/ aşa că mă împiedic de o rădăcină/ şi cad./ Dar nici această căzătură nu mă face/ să fiu conştient de firavele mele rădăcini ţărăneşti./ Când ajung acasă,/ va trebui să-l rog pe tata/ să mă ajute să bat un cui în perete pentru o fotografie de familie./ Iar o să-mi fie frică, aşa cum mi-a fost toată viaţa,/ să nu-mi dea din greşeală cu ciocanul peste degete/ şi să mă pedepsească astfel pentru proiectul lui de viaţă eşuat.” T.S. Eliot afirma că poeţii, scriind de fiecare dată despre ei înşişi, vorbesc despre epoca în care trăiesc, privită în ansamblu, iar unul dintre elementele cele mai caracteristice ale creației lui Aleš Mustar este tocmai acela că, deși pornește adesea de la aspecte aparent neînsemnate şi din evidenţierea prozaismului cotidian, semnificaţiile sunt general umane.
Un alt aspect important este preocuparea explicită a autorului pentru cuvântul poetic şi pentru multiplele sale sensuri. Nu e vorba doar despre neliniştea sau neîncrederea în valorile perimate ale societăţii care se îndreaptă spre tehnicizarea excesivă şi care defineşte începuturile sale literare, ci mai ales despre căutarea înfrigurată a nuanţelor celor mai subtile ale limbajului poetic, semn al încrederii creatorului în capacitatea sa de a-i intui secretele şi a le da glas şi formă în poeme care parcă se adresează tuturor simţurilor – şi rămân deschise în faţa tuturor sensurilor. Nu întâmplător, cuvintele şi esenţa poeziei sunt temele majore ale unor texte reprezentative ale lui Mustar, cum ar fi, de pildă, Depresie: „Cum să nu fiu mohorât,/ dacă trebuie ca bărbat între două vârste să aştept/ să mi se coacă versurile,/ în timp ce/ lumea devine tot mai ştiinţifico-fantastică./ Sunt atât de apatic,/ încât nici nu mai simt/ cum vibrează telefonul mobil în buzunarul pantalonilor.” Aici, nevoia acută de a spune totul (şi de a spune totul în cel mai adecvat mod cu putinţă!) se opune conştiinţei pe care creatorul însuşi o are cu privire la imperfecţiunile inerente ale comunicării. Atitudinea scriitorului se remarcă prin onestitatea recunoaşterii unor probleme cel puţin aparent insurmontabile, dar şi prin sforţarea permanentă de a le depăşi. Instrumentele de expresie sunt mereu evaluate şi în fiecare clipă repuse în discuţie, dar asta nu înseamnă altceva decât repunerea în discuţie a poeziei – însă nu în sens depreciativ, ci tocmai pentru ca, în acest fel şi prin intermediul acestui demers doar aparent distructiv, adevăratul lirism să-şi poată exprima potenţialităţile şi să-şi poată demonstra forţa regeneratoare: „Să fie asta menirea poetului?/ Câtă aparentă decenţă necesită o lume indecentă?/ Nu ştiu, oare să renunţ,/ să mă urc pe cel mai apropiat deal/ să mă uit la zăpada proaspăt căzută/ sau mai bine să schimb canalul,/ de aia sunt azi/ atât de-al naibii de depresiv.”
Poezia lui Aleš Mustar e marcată de o accentuată conştiinţă de sine, autorul fiind, cu siguranţă – iar acest amănunt îl individualizează din nou în contextul poeziei de azi – cel mai lucid critic al propriei creaţii. Interesant este, apoi, că în cărțile sale dimensiunile conceptuale sunt în general mai accentuate şi mult mai importante decât aspectele vizuale sau decât cele sonore şi de tonalitate. Permanenta meditaţie domină imaginea, căci poetul caută întotdeauna cele mai neaşteptate şi provocatoare combinaţii de cuvinte – sau de sensuri. De aceea, versul său nici nu este muzical, în accepţiunea strictă a tradiției europene, ori armonic (expresie a vreunei monotonii care ar afecta domeniul auditiv). Repertoriul poetului va ajunge să includă totul, de la textul minimalist la poemele relativ lungi, şi să abordeze deopotrivă registrul marcat de teatralitate ori de o tendinţă spre structura pseudo-narativă. Numai că, în cazul lui Mustar, simplitatea e nu doar aparentă, ci şi locul geometric de unde lectorul poate ajunge, ca printr-un efect al periculoaselor nisipuri mişcătoare ale sensurilor, exact spre acele zone asupra cărora puţini creatori contemporani au îndrăznit să zăbovească şi care au în vedere tocmai esenţa existenţei fiinţei umane pe un pământ care, de multe ori, pare a nu-i mai putea aparţine. Numai că, pentru ca lucrurile să nu ia o expresie pre înnegurată, poetul adoptă chiar şi în asemenea texte masca ironiei sau pe aceea a umorului, făcându-ne să zâmbim pentru a uita că doar cu o clipă înainte am căzut pe gânduri, așa cum se întâmplă în textul intitulat Iar am pierdut un poem: „Nu e nicăieri./ Mereu mi se întâmplă asta,/ le pierd în aglomeraţia din trafic,/ la duş, în timpul discuţiilor plictisitoare,/ în călătorii./ M-am uitat sub traducerile,/ care zac nonşalante pe măsuţa de înfăşat copii/ decorată cu ursuleţi şi inimioare.”
Vechile canoane ale rimei şi ritmului sunt supuse programatic unui demers subversiv şi îşi văd stabilitatea anulată, tocmai pentru că ele ar reprezenta elementele ce împiedică expresia liberă şi plenară şi funcţionarea deplină a mecanismelor ce caracterizează noul tip de sensibilitate pe care poetul acesta încearcă – şi reuşeşte – să-l impună în spaţiul cultural sloven şi nu numai. Este, desigur, vorba şi despre o trezire, de o simbolică deşteptare şi de (re)conectarea fiinţei la noi ritmuri. Dar e şi o poezie a enigmei şi a paradoxului, în care referentul e mereu ambiguu, iar sensurile, întotdeauna deschise: „Dacă amândoi ne-am hrăni cu metafore,/ le-am plămădi cu siguranţă din făină integrală./ De nu ştiu câte ori am încercat cu făină de secară,/ dar aluatul cade mereu/ în timpul frământatului./ Aşa e de multă vreme./ Sunt atât de flămând, nemâncat chiar.”
Însă scriitorul e preocupat şi de un alt proiect – de-a dreptul personal. Şi anume acela de a oferi cititorului o imagine caleidoscopică şi poetică în cel mai complet sens, a câtorva părți ale Europei – Paris, Barcelona, Bratislava, Praga, București, Cluj-Napoca. De aceea, Mustar vorbeşte despre peisaje – fără a face propriu-zis peisagistică, şi descrie, dar fără a efectua simple copieri mimetice ale unor spaţii cunoscute. Realitatea exterioară şi diversitatea lumii de azi reprezintă doar pretextul de care poetul are nevoie pentru a medita din nou asupra condiţiei umane, dar folosind, acum, alte mijloace artistice şi adoptând alte perspective, cât şi pentru a-şi exersa tehnicile ironiei. Iar aceasta, devenită pe fragmente chiar expresie a „meta-ironiei” teoretizate de Octavio Paz, e şi semnul independenţei poetului într-o lume a permanentelor încorsetări şi a eternelor condiţionări. Tot de aici va rezulta şi acel „sentiment al lumii” (ca să repetăm celebra sintagmă a lui Carlos Drummond de Andrade) pe care poetul îl are, în încercarea de a cuprinde totul – acum, însă, nu neapărat întregul univers, ci lumea culturală europeană, redusă la esențe: „Cu puţin înainte să împlinesc cincizeci de ani,/ în centrul Transilvaniei,/ descopăr un mic magazin cu trenuleţe electrice,/ la care am visat de când mă ştiu./ După evenimentele de la Paris,/ Londra,/ Köln,/ München,/ Istanbul,/ e prea târziu pentru lucruri din astea. […]/ N-o să-mi mai închid ochii/ şi să mă prefac că sunt Peter Pan./ Acum sunt mare,/ înaintea mea nu mai e decât tropăitul/ spre infinit,/ trop, trop, trop.” (Cluj) Sau: „De aceea cumpăr un calendar cu operele lui Gaudí,/ care anul viitor va fi/ o icoană pe un perete al căsuţei familiei noastre./ Când se va finaliza procedura de beatificare a arhitectului,/ voi pleca pentru prima dată în viaţă în pelerinaj.” (Poem din Barcelona) Poezia nu poate fi construită din întâmplări, din relatări, din descrieri, ci, în loc de aşa ceva, Mustar cere ca adevăratul creator să intre încet în împărăţia cuvintelor şi să contemple de acolo, cumva din interior, nenumăratele faţete ale realităţii – şi, deopotrivă, ale umanităţii: „După aproape cincizeci de ani/ de viaţă nu tocmai uşoară/ pe lumea asta,/ mă întreb din nou,/ la Timişoara,/ după vizita la Memorialul/ Revoluţiei/ pentru cine şi pentru ce/ ne luptăm?” Experienţa umană, întotdeauna necesară pentru lirică, trebuie, însă, de fiecare dată transfigurată, recreată, reconfigurată şi reconstruită, nu pur şi simplu fotografiată. Doar astfel simpla întâmplare se poate transforma în artă, iar coincidenţa, în mare poezie.
Tocmai de aceea, istoria poeziei zilelor noastre este, aşa cum s-a întâmplat şi în veacul trecut, o poveste plină de subversiuni, reinterpretări, pastișe şi complicate jocuri textuale. Termeni cu care chiar poezia lui Aleš Mustar a fost adesea caracterizată – sau prin intermediul cărora exegeții au încercat definirea ei. Dar, în cazul lui, spre deosebire de alţi creatori de azi, nu avem de-a face doar cu o inversare a valorilor consacrate, ci mai ales cu o eliberare morală şi estetică ce stabileşte un soi de nouă comunicare cu cititorul: „S-a zis cu bişniţa cu blugi/ şi gumă de mestecat,/ cu senzaţia de bucurie în oraşul cenuşiu decorat de Anul Nou,/ cu laptele la pungă,/ cu desenele animate alb-negru,/ cu convorbirile din cabinele de telefon,/ cu datul bineţe în sălile de aşteptare./ […] Doar mult plastic/ şi lumea ca un ecran stins/ de telefon mobil.”
Scriitorul sloven convinge de fiecare dată și pentru că are curajul de a concepe poezia ca pe o fundamentală legătură între marele univers exterior şi fiinţa umană şi, deopotrivă, ca pe o punte menită a facilita comunicarea între oameni. Poemul devine, astfel, dublul universului, incluzând existenţa individuală în marea curgere a timpului. Sau, după cum scrie Aleš Mustar, „printre trunchiurile pădurii cereşti,/ îngenunchind în faţa titanului unei arte noi,/ mă rog pentru o minune:/ ca nava de aici/ să devină Arca lui Noe a noastră.”
Rodica Grigore
